Ştirile Zilei

Cu luni bune întârziere şi după nenumărate suplimentări de fonduri, angajaţii CJA se mută în noul sediu. După luni bune de întârziere, angajaţii Consiliului Judeţean încep să se mute în noul sediu. Iniţial, mutarea a fost programată pentru finele anului trecut, apoi amânată pentru luna martie, în cele din urmă ea urmând să se realizeze în maximum o lună. Potrivit estimărilor reprezentanţilor instituţiei, de Zilele Aradului, Consiliul Judeţean va fi operaţional în noul sediu de la Pădurice. În zilele următoare, mutarea, care va dura circa o lună, începe cu informaticienii, care vor avea cel mai mult de lucru la noile reţele, ne informează CJA. Investiţii îngroşate Şi sumele alocate pentru reabilitarea şi amenajarea interioară a noului sediu au suferit modificări în timp. Iniţial se estima un necesar de 6 milioane lei, apoi s-au alocat 9 milioane, respectiv, consilierii judeţeni au sfârşit prin a aloca aproape 11 milioane lei pentru lucrări. Totodată, şi mobilierul achiziţionat pentru cei peste 250 de angajaţi ai instituţiei a ajuns să coste, în urma licitaţiei, mai mult cu aproape 50% decât se estima iniţial, aproape 150 de mii de euro. De la subsol la demisol Veşti bune pentru funcţionarii care sunt puşi în situaţia de a munci, în Palatul Administrativ, într-un subsol năpădit de şobolani (dovadă fiind cutiile cu otravă pentru şobolani care au fost răsfirate prin Palatul Administrativ). Printre primii care se vor muta, informează reprezentanţii CJA, vor fi angajaţii instituţiei care lucrează în condiţii mai puţin optime: cei de la subsol. Este însă, posibil ca aceştia să fie mutaţi tot sub nivelul solului. „Există un nivel, demisol, unde însă condiţiile sunt deosebit de bune”, ne spune Andreea Oţoiu, purtătorul de cuvânt al CJA. Mochetă peste tot Imobilul are 2.500 de metri pătraţi. Birourile beneficiază de toate dotările necesare. Peste tot în instituţie, exceptând holurile, a fost montată o mochetă vişinie (care să se asorteze cu mobilierul de culoare „cireş”, achiziţionat pentru birouri) de trafic intens. Sediul este accesibilizat pentru persoanele cu handicap. S. B. - Jurnal Aradean

Şapte dintre cei 21 de absolvenţi de la „Spiru Haret” au fost retraşi de pe listele cu rezultatele concursului de titularizare, deoarece Ministerul Educaţiei a considerat că forma de învăţământ pe care au urmat-o nu este acredidată. După încheierea examenului naţional de titularizare, care a avut loc în 10 respectiv 15 iulie, iată că a venit vremea ca persoanele care şi-au aflat notele şi nu sunt mulţumite de ele să depună contestaţii. Rezultatele finale au fost afişate vineri, 17 iulie, la centrele unde s-au susţinut probele scrise ale examenului şi pe site-ul Inspectoratului Şcolar Judeţean - , iar contestaţiile au putut fi depuse sâmbătă, 18 iulie şi duminică, 19 iulie, la aceleaşi centre după un program afişat la sediul acestora şi pe site-ul ISJ Arad. Dintre cei 1.755 de candidaţi înscrişi pentru examenul de titularizare pentru ocuparea celor 260 de posturi didactice vacante titularizabile din învăţământul preuniversitar arădean, la examen s-au prezentat 1.375 de candidaţi, dintre care 91 s-au retras iar trei au fost eliminaţi. Deşi în judeţul nostru s-a decis ca absolvenţii Universităţii „Spiru Haret” să nu fie eliminaţi din examenul de titularizare, doar 14 dintre ei şi-au văzut şi notele afişate. Ceilalţi şapte candidaţi, cărora Ministerul nu le-a luat în considerare forma de învăţământ absolvită la această universitate, au fost eliminaţi de pe listele cu rezultatul concursului de titularizare. Rezultatele de dinainte de contestaţii arătau că 477 de candidaţi au primit note peste 7, 529 - note între 5 şi 7 iar 288 de candidaţi au avut note sub 5. Rezultatele finale în urma contestaţiilor vor fi afişate mâine, la aceleaşi centre unde s-au afişat şi rezultatele anterioare. „Candidaţii care au obţinut cel puţin nota 7 şi care au candidat la discipline la care există posturi vacante/titularizabile pot ocupa cu statut de cadru didactic titular posturile didactice/catedrele vacante titularizabile, în ordinea descrescătoare a notelor. Repartizarea se face în şedinţă publică în perioada 22-23 iulie 2009“, ne-a declarat inspector şcolar adjunct, prof. Mirela Aldescu - preşedintele Comisiei de Mobilitate. Tot în şedinţă publică se va face repartizarea candidaţilor care au solicitat detaşare la cerere, în data de 25 iulie 2009. Pentru ocuparea posturilor didactice de către cadrele didactice care beneficiază de continuitate pentru suplinire şi pentru repartizarea candidaţilor prin suplinire se va organiza o altă şedinţă publică, în perioada 27-29 iulie 2009. Alexandra Nadaban - Glasul Aradului

La etajul III al Spitalului Clinic Judeţean se află secţia de Chirurgie şi Ortopedie Pediatrie. Secţia cuprinde şase saloane cu 35 de paturi, şase paturi la ATI şi două săli de operaţie. Condiţiile sunt bune, având în vedere că au fost făcute renovări care au cuprins saloanele şi grupurile sanitare, s-au pus aparate de aer condiţionat, iar instalaţia electrică a fost refăcută în totalitate. Şeful secţiei este doctorul Zeno Moldovan care se află în spital de mai bine de două decenii. De asemenea doctorul se poate lăuda cu faptul că prin mâna lui au trecut toţii viitorii medici pediatri care au studiat medicina la Arad, fiind cadru universitar încă de la prima promoţie. Alături de el pe secţie se află încă patru medici la care se adaugă asistentele şi infirmierele care se îngrijesc de pacienţi. Doctorii de pe secţie îşi desfăşoară activitatea şi în policlinica de copii, în gărzi după-masa şi noaptea şi la unitatea de primire urgenţe, astfel că norma lor de muncă se încadrează între 230 - 250 de ore pe lună. Doctorul Moldovan spune că „la copii disciplina chirurgie cuprinde aspecte atât de chirurgie generală, cât şi chirurgie plastică, ortopedie şi urologie identificate de la momentul naşterii până la vârsta de 18 ani. Specific la copii este faptul că sunt în creştere iar rezistenţa la boală este mai scăzută.” De asemenea doctorul Moldovan spune că chirurgia pediatrică este mult mai dificilă decât chirurgia la adulţi având în vedere dimensiunile pacienţilor spunând că „la nou născuţi şi să faci o injecţie este o artă, Tratamentele se fac pe kilogram, vârstă, anesteziile sunt specifice, mai dificile.” Până şi consultaţiile dau de furcă cadrele medicale având în vedere că micuţii nu ştiu să exprime ce-i doare şi mulţi dintre ei au „frică” de medici şi se manifestă ca atare. „Specific la noi (n.r. chirurgie pediatrie) este faptul că discuţiile au loc părinţii şi nu cu bolnavul. Ei îşi dau acordul asupra tratamentului ce urmează a fi pus în aplicare spre deosebire de adulţi pe care îi pui să semneze şi să-şi dea singuri acordul. Cele mai frecvente boli care ajung pe secţie sunt cele inflamatorii, fracturile şi afecţiunile specifice copiilor, apenticitele, herniile etc. Totodată cele mai dificile sunt malformaţiile congenitale, întâlnite foarte des, în spital având loc în fiecare zi operaţii a unor astfel de diagnostice. Anual pe secţia de chirurgie pediatrie au loc aproximativ 1200 de operaţii toate cu anestezie generală. Ca în orice domeniu există satisfacţii şi insatisfacţii. Şi dacă cele mai mari satisfacţii pentru un medic este atunci când salvează o viaţă, contrariul este atunci când viaţa unui pacient i se scurge printre degete.” Medicii de pe secţie de Chirurgie şi Ortopedie pediatrie a Spitalului Clinic Judeţean Arad: Zeno Moldovan Soiu Mihai Osackwee Henri Iacob Radu Trăilescu Maria „Unul dintre cele mai grele aspecte este atunci când îţi moare un copil, este un lucru care te marchează. Chiar săptămâna trecută am avut un pacient dintr-un accident de circulaţie. Aspecte triste sunt şi copii abandonaţi care ajung aici, copiii străzii de care nu se interesează nimeni” - dr. Zeno Moldovan „Sunt boli care apar de la naştere incompatibile cu viaţa, iar dacă nu se intervine chirurgical încă de la naştere copilul nu poate supravieţui, sunt boli care apar la naştere dar care se operează mai târziu şi sunt multe boli câştigate specifice copiilor” - dr. Zeno Moldovan Ana Maria Cantea - Observator

Interviu cu regizorul Laurian Oniga, directorul Teatrului Clasic Ioan Slavici Arad - Într-o discuţie mai veche avută cu dumneavoastră mi-aţi mărturisit că vi se pare dificil să armonizaţi funcţia de director al Teatrului Clasic Ioan Slavici Arad cu calitatea dumneavoastră de regizor, deci de artist. S-a schimbat ceva în acest sens între timp? - Nu ştiu ce să spun. Trăiesc o situaţie oarecum ciudată. De ani de zile, nu de acum. Aşa cum v-am mai spus m-am pregătit iniţial pentru arhitectură şi sunt pasionat în continuare de acest domeniu. Din păcate ca arhitect n-am apucat să fac mare lucru pentru că am prins cea mai cruntă perioadă ca stagiar - epoca Nicolae Ceauşescu, când munca unui arhitect însemna proiectarea de cutii de chibrituri denumite oficial blocuri de locuinţe. Pasiunea mea pentru arhitectură a rămas, iar în visele mele cele mai frumoase îmi imaginez că proiectez. - Vă gândiţi la o reîntoarcere la prima pasiune? - Nu, bineînţeles că nu. Ar fi imposibil. În orice profesie este nevoie de antrenament şi de muncă susţinută, nu te poţi reîntoarce după 20 de ani pur şi simplu… După ce am renunţat la arhitectură m-am înderptat spre regie de teatru şi film, iar facultatea de regie am făcut-o tot din pasiune. De-a lungul timpului însă am fost pus în tot felul de situaţii şi adesea a fost nevoie să fac lucruri pe care nu fusesem pregătit şi nu crezusem că aş putea să le fac. De exemplu, am activat o perioadă în politică, am fost vicepreşedintele Partidului Alianţei Civice alături de Nicolae Manolescu şi de alte personalităţi remarcabile. În cadrul partidului m-am ocupat de organizare, domeniu pentru care nu am fost pregătit. Din momentul în care am renunţat definitiv la politică m-am reîntors spre teatru. Cum am lipsit din teatru patru ani într-o perioadă foarte specială pentru România şi implicit pentru acest domeniu, ceea ce am găsit la reîntoarcerea mea a fost foarte diferit de ceea ce lăsasem. - Despre ce perioadă este vorba? - Este vorba despre perioada 1992 - 1996. În acea perioadă s-au produs schimbări importante de mentalitate în toate domeniile. La reîntoarcerea mea am regăsit teatrul foarte vulnerabil la aşa-zisa libertate de exprimare şi aşa-zisele noi direcţii. De fapt a fost distrusă o tradiţie şi o şcoală. Distrugerile au fost mari şi concrete. S-au furat şi s-au scos afară multe obiecte de recuzită. Teatrele româneşti beneficiau de o recuzită foarte importantă. Într-un teatru, nu neapărat unul mare, chiar şi în teatrele de provincie existau 5, 6 samovare adevărate, de exemplu. De asemenea, pentru că se montau adesea spectacole după texte istorice, teatrele erau dotate cu săbii, săbii de Toledo, sfeşnice autentice, brocarturi, rochii de epocă, crinoline. Toate aceste lucruri, cu o viteză extraordinară au dispărut din instituţiile teatrale româneşti. Dar acestea nu reprezintă de fapt decât partea materială. Obiectele, oricât de valoroase, poate fi înlocuite, cel puţin o parte dintre ele. S-au mai distrus însă şi mentalitatea sănătoasă şi şcoala de teatru românească, o şcoală importantă, după cum se ştie. Întorcându-mă la teatru m-am trezit în situaţia de a nu mai regăsi nimic din atmosfera în care fusesem înainte şi în care îmi plăcea să fiu. Şi cu siguranţă n-am fost doar eu în această situaţie. - Sunteţi sigur că schimbarea bruscă despre care îmi vorbiţi n-a însemnat de fapt altceva decât o evoluţie, mai rapidă decât ar fi fost firesc, dar o evoluţie? Se vorbea adesea în perioada de după Revoluţia din 1989 despre atitudinea refractară a regimului pentru nou, chiar şi atunci când era vorba despre cultură. Poate că libertatea adusă de Revoluţia din 1989 a însemnat o evoluţie rapidă în teatru, o evoluţie pe care acum o mai percepem în continuare ca pe o distrugere… - Nu. Nicidecum. Evoluând nu se pierde profesionalismul. Din păcate în teatrul românesc s-a pierdut. Chiar şi faptul că s-au înmulţit şcolile de teatru poate fi la un moment dat periculos. Pe vremuri la şcoala de teatru sau de regie era un mare privilegiu să intri. Erau patru sau cinci locuri pentru toată ţara la actorie, la regie încă vreo trei. Selecţia era teribilă. Acuma există în medie 150 - 160 de absolvenţi ai şcolilor de teatru din ţara noastră, doar la universtăţile de stat. De aceşti studenţi se ocupă profesori. Profesori în adevăratul sens al cuvântului nu sunt atât de mulţi. După cum se ştie, o serie de mari actori, buni profesori de actorie, au murit. Cei care există şi predau la ora actuală nu sunt întodeauna cea mai fericită soluţie. Este o situaţie generată de faptul că după 1989 am încercat să ne adaptăm rapid la situaţia din Europa Occidentală, de cele mai multe ori sărind nişte etape esenţiale. Astfel s-au creat multe şcolii, pentru toate domeniile, nu doar pentru teatru, fără să existe siguranţa unui personal specializat. - În ultimul an la Arad doi actori de care Teatrul Clasic Ioan Slavici era foarte legat - doamna Elena Dima Jurcă şi domnul Ion Costea au murit. În ţară, de asemenea, actori mari, adevărate legende au trecut în nefiinţă. Va exista o criză a oamenilor valoroşi şi carismatici în teatru? - Este clar că odată cu dispariţia acestor mari personalităţi ale teatrului românesc se încheie o etapă. Acum există mulţi actori. Aşa cum am spus anual ies de pe băncile şcolii sute de actori. Din păcate numele multora dintre aceştia nu spun nimic publicului. Publicul nu îi caută, nu le urmăreşte evoluţia. Actorii despre care vorbiţi, cum au fost cei de la Arad, sau Colea Răutu, Ştefan Iordache şi-au construit cariera cu eforturi. Ei erau o garanţie pentru teatrul la care jucau că va exista public în sală. De exemplu dacă Ştefan Iordache ar fi existat pe afişul unui spectacol de la teatrul nostru oraşul ar fi dorit să-l vadă Aş fi avut mari probleme cu distribuirea biletelor. Din păcate avem parte în ultima vreme de tot mai puţine nume carismatice pe afisele spectacolelor şi nu mă refer acum la teatrul din Arad, ci în general. Nu-l mai avem pe Octavian Cotescu, pe Amza Pellea, ca să vorbesc doar de generaţia pe care am prins-o eu. La ei se adaugă bineînţeles Ştefan Iordache, Gina Patrichi şi atâţia alţii. Numele lor pe afiş ar putea asigura viaţa unui spectacol. În vremurile de glorie ale acestor actori, în Bucureşti adesea se venea din ţară la spectacolele lor. Dumneavoastră nu aţi prins acele vremuri, însă în perioada crizei alimentare existau oameni de diverse profesii care veneau cu pungi cu diverse alimente, cafea sau ţigări americane pentru casierele teatrelor unde jucau aceşti mari artişti pentru a obţine un loc la un spectacol. Aceşti oameni umpleau o scenă cu simpla lor prezenţă. În vremurile noastre s-a schimbat şi conceptul de spectacol. Mie îmi place să spun că Ceauşescu a învins în cele din urmă. Conceptul său de Cântarea României este tot mai des adoptat de către cei care montează spectacole la noi. Adesea apar pe scenă o mulţime de actori. Spectacolele sunt producţii gigant, în care din păcate personalitatea artistică a unui actor nu se poate distinge. Nu poţi spune că vii la teatru ca să-l vezi pe actorul cu numărul 40. În aceste cazuri se poate distinge eventual regizorul, el fiind unul singur. Comparaţia cu Cântarea României nu este întâmplătoare. Aceasta era Cântarea României - spectacole cu grupuri mari pe scenă, flăcăi din Pătrăuţi sau de unde vor fi fost ei, a căror personalitate artistică distinctă, atâta cât era, era disipată în grupul alături de care juca fiecare. Din păcate teatrul românesc la ora actuală trece printr-o deprofesionalizare atât a actorilor, cât şi a regizorilor. De multe ori în străinătate aflăm că nimeni n-a auzit de noi, iar în România, experimente din alte ţări, realizate în zona independentă sunt adoptate ca direcţii inovatoare, în teatre de repertoriu, din păcate. Acest lucru se întâmplă pentru că cei care promovează aceste aşa-zise noi direcţii nu au acces la viaţa teatrală adevărată din ţările respective şi doresc să se distingă prin ceva. Sunt de fapt doar nişte impostori. - Să revenim la Teatrul Clasic Ioan Slavici Arad. A trecut ceva timp de la decernarea premiului Uniunii Teatrale din România pentru Ovidiu Ghiniţă. Aţi beneficiat de asemenea, ca instituţie, de nominalizări importante la premii ale Uniunii Teatrale din România. Sunteţi, de altfel, unul dintre puţinele teatre din ţară cu un palmares atât de bogat. V-au adus aceste aprecieri oficiale vreun beneficiu de prestigiu? - Bineînţeles. După cum se ştie, în ultima vreme am stabilit parteneriate cu teatre importante din Europa - Teatrul Gavella din Zagreb, Croaţia, Teatrul Stabile dell Umbria din Perugia, Italia, Teatrul Naţional din Pecs, Ungaria, Teatrul Jokai din Bekescsaba. Aceste succese pe care le-am avut au contat foarte mult şi în mod incontestabil în realizarea acestor parteneriate care vor duce sper, la colaborări fructuoase. - Spectacolul pentru care vi s-a decernat premiul Uniunii Teatrale din România a fost pus în scenă de un regizor apreciat la ora actuală, chiar dacă premiul a fost de interpretare. Este regizorul o miză importantă în atragerea publicului şi în succesul la critica de specialitate? - Regizorul este foarte important în realizarea unui spectacol. El este cel care stabileşte distribuţia, care stabileşte relaţiile cu scenograful, cu tehnicienii. Un regizor bun ştie ce să le ceară acestora. Aşa se construieşte un spectacol bun. Publicul larg însă nu se ghidează după aceste repere. Numele unui regizor bun pe afiş nu asigură succesul la public, aşa cum asigură prezenţa unui actor carismatic, pentru că regizorul nu apare pe scenă. El nu are o relaţie directă cu publicul aşa cum au actorii. În public există întotdeauna un număr foarte mic de spectatori care să poată descifra cheia în care a fost montat un spectacol. Majoritatea se bucură de spectacolul în sine, de jocul actoricesc inspirat. Cristina Lazurca - Glasul Aradului

Iratoşu, o comună de la marginea ţării, - nu are deloc optica unei localităţi de graniţă, dimpotrivă - şi-a fixat - prin atitudinea responsabilă a administraţiei locale, câteva obiective esenţiale care duc, evident, la dezvoltarea zonei sub toate aspectele. Problema de bază care rămâne, dealtfel prezentă peste tot - este situaţia grea din agricultură, faptul că produsele agricole nu au piaţă de desfacere şi nici preţ, cât de cât, acceptabil. Primarul Gheorghe Lăcătuş şi-a fixat cel mai important obiectiv inclus în măsura 3.2.2, „proiectul de asfaltare străzi şi construirea unei baze sportive. Termenul limită de depunere a proiectului este de 31 iulie, aşa că ne-am grăbit şi noi în acest sens. În afară de asta, am încercat pe măsura puterilor noastre să rezolvăm şi celelalte probleme: am reparat căminul cultural din Iratoşu cu bani din bugetul local, şcoala, pe interior şi exterior, iar grupul social şi încălzirea centrală au fost deja rezolvate anterior. Acelaşi lucru se întâmplă şi la Variaşu Mare cu şcoala (clasele I-IV) şi grădiniţa, plus grup social - fondul pentru reparaţii venind din partea ISJ.” Primăria s-a luptat şi pentru câştigarea clădirii fostului pichet de grăniceri pentru a-l prelua şi a construi aici un centru de zi pentru bătrâni, dar, „deşi nu mai există demult niciun proprietar, totuşi, continuăm să avem greutăţi de la Bucureşti din partea MapN.” Un proiect comun cu beneficii de ambele părţi este cel legat de drumul Arad-Variaşu Mic- Dombegyháza, care „este deja realizat de partea română până la fâşie. Mai avem un proiect de canalizare pentru care s-a făcut deja licitarea. Aici am făcut o modificare de proiect, pentru că am hotărât că nu avem nevoie de două staţii de epurare, aşa cum a fost proiectul iniţial ci doar de una. Am depus deja modificarea la Mediu. Seria proiectelor continuă cu cel inclus în ORD.577 - în urma căruia s-a asfaltat strada principală din localitate , DC - 107 în lungime de 1,5 km şi, totodată se vor temina şi cele şase podeţe”. În Variaşul Mare s-a reparat căminul cultural, schimbându-se geamurile, uşile, acoperişul. La Variaşul Mic cele două unităţi de învăţământ şcolar şi preşcolar, respectiv şcoala şi grădiniţa s-au închis din cauza lipsei copiilor. „Clădirile au rămas în conservare, astfel că, dacă pe viitor situaţia se va schimba, se va relua activitatea şcolară şi aici. Până atunci, ducem cei câţiva copii din sat cu microbuzul şcolar la Iratoşu”. Ce e profitabil, nu e al nostru... Cultele au fost de asemenea bifate pe agenda de lucru a primăriei. Fiecare cult a primit din bugetul local un ajutor bănesc necesar lucrărilor de reparaţii. „Am alocat o sută de milioane lei pentru ridicarea capelei în cimitirul catolic, dar şi în cel ortodox se lucrează deja la fundaţie.” Fondul funciar este una dintre „durerile” locale, iar păşunea a fost măsurată pentru continuarea retrocedărilor. „Este o mare durere să dai aproape toată păşunea la retrocedări - spune primarul. Consider că s-au făcut multe lucruri anapoda cu legile astea, am pierdut mult pământ prin asta, dar... Investitorii nu sunt încă o prezenţă pregnantă, aşa cum ne-am fi dorit. Probabil se vor deschide în zona industrială două hale pentru găini ouătoare - pe proiect SAPARD, dar încă nu e nimic bătut în cuie”. În spaţiul fostei fabrici de cânepă funcţionează câteva firme profitabile - profil de schele metalice, vane plastic, cabine de duş. O afacere înfloritoare e însă prezenţa unor fermieri olandezi care administrează o fermă de 1600 de vaci, laptele fiind distribuit fabricilor de profil. „Nu se poate vorbi de agricultură în România!” Foarte realist, primarul trage o linie neagră sub cuvântul „agricultură”. „Agricultura este ramura cea mai importantă a economiei, în special în România, o ţară agrară. S-au dat lupte acerbe pentru pământ ani de zile de la revoluţie încoace, s-au dat multe legi fără cap. Oamenii de la ţară nu pot face faţă muncii agricole din cauza lipsurilor financiare. Acum nu mai poţi face agricultură cu plugul. Tot ceea ce ţine de munca câmpului costă mulţi bani, iar oamenii sunt săraci. Asociaţiile nu sunt o alternativă decât pentru cei care îşi permit să cumpere pe bani de nimic, pământuri. Ţăranii nu au unde să-şi desfacă produsele, iar preţul este de nimic. Nu ai unde să vinzi grâul sau porumbul, atunci ce rost are să cheltuieşi atât şi să te speteşti muncind?!” *** Primăria a mai depus două proiecte pentru spaţii verzi - realizarea de parcuri în Iratoşu şi Variaşu Mare, iar „pe linie de programe culturale, nu prea ai ce să spui. Avem două formaţii de dansuri populare (copii) şi cam atât. Nici nu avem director de cămin cultural, iar bibliotecara funcţionează cu jumătate de normă...”. Comuna dispune de trei dispensare (unul la Iratoşu şi două la Variaşu Mare). Primarul mai intenţionează să achiziţioneze o maşină de pompieri la ofertă, „mai ales că avem voluntari şi chiar ar trebui să ne dotăm cu o astfel de maşină pentru intervenţii”. Groapa de gunoi, o problemă actuală în tot judeţul - este deja închisă. Comuna dispune de un container de 25 mc pe care ASA îl ridică săptămânal. „Aerul” european se simte aici, poate mai mult decât oriunde, din cauza aşezării pe „conturul” hotarului ţării - cum se spune. Tocmai de aceea, administraţia locală face eforturi susţinute, alături de cetăţeni - pentru ca localitatea să ridice ştacheta calităţii vieţii, an de an. „Fiecare proiect realizat este un câştig pentru comună şi sunt sigur că, îndeplinind cele mai importante obiective, aceste realizări vor avea un cuvânt greu de spus în dezvoltarea social-economică a întregii comunităţi.” Felicia R.Gheorghe - Observator