Între
17 şi 21 decembrie 1989 (dimineaţa), când s-a declanşat
revoluţia în Arad, a existat o perioadă de pregătire
psihologică a arădenilor, perioadă în care locuitorii
oraşului au aflat despre crimele îngrozitoare comise
de forţele de represiune în Timişoara.
În tot acest timp, fără ca populaţia Aradului să bănuiască
ceva, pe plan local la nivelul structurilor de conducere
politică, dar şi militare şi coercitive ale statului
s-au făcut planuri şi pregătiri intense pentru a preîntâmpina
o solidarizare a arădenilor cu Timişoara.
Primele
semne: închiderea graniţelor
Despre mecanismele puterii de atunci, a modului în
care s-a acţionat la nivelul conducerii politice a
judeţului Arad, poate cel mai în măsură să ne vorbească
este publicistul Emil Şimăndan, autor a nenumărate
anchete şi cărţi scrise în legătură cu evenimentele
din 1989 petrecute la Arad. „După şedinţa CPEx,
din 17 decembrie, la ordinul lui Nicolae Ceauşescu
au fost închise graniţele, majoritatea turiştilor
fiind returnaţi de la graniţă. Aradul, judeţ cu trei
puncte importante de trecere a frontierei (Nădlac,
Turnu, Vărşand) şi una feroviară (Curtici) cunoştea
foarte bine consecinţele acestei măsuri luate de Ceauşescu.
Grănicerii şi poliţia rutieră au fost primii care
au fost alarmaţi, în 16 decembrie, la ora 23.00, moment
în care la Inspectoratul judeţean MI s-a primit «Situaţia
2», adică intrarea efectivelor în alertă. Tot în 17
decembrie au fost alertate şi Gărzile Patriotice din
Arad, care primesc misiunea să organizeze (şi execute),
sub comanda col. Liviu Stranski, care era şeful G.P.,
paza sediului Comitetelor judeţean şi municipal de
partid, în vreme ce două detaşamente de militari din
UM 01380 Cetate Arad, la ordinul Ministrului M.Ap.N.,
Constantin Milea, au mărşăluit spre Timişoara“,
ne spune Emil Şimăndan.
Aşadar, Aradul a intrat într-o stare de alarmă generală,
la toate nivelele de structură politică, precum şi
în planul forţelor de represiune, în vederea înăbuşirii
unor eventualele manifestaţii anticeauşiste. Începând
din 18 decembrie până în dimineaţa de 22 decembrie
sunt trimişi, rând pe rând, de către Elena Ceauşescu
trei mari demnitari politici la Arad - Cornel Pacoste,
membru CPEx, Ilie Matei, proaspăt secretar C.C. cu
propaganda şi Radu Constantin secretar C.C. pe probleme
MI, de securitate şi miliţie - la care se adaugă,
în 20 decembrie, generalul lt. Ilie Ceauşescu, adjunct
al M.Ap.N. şi şeful Consiliului Politic al Armatei,
fratele lui Nicolae Ceauşescu.
Motivul
venirii acestor înalţi demnitari de partid la Arad
Cei trei au fost trimişi din teama conducerii superioare
de partid de la Bucureşti ca manifestaţiile împotriva
regimului Ceauşescu să nu se extindă şi în municipiul
Arad. „Primii doi demnitari amintiţi au cerut
urgent primei secretare Elena Pugna să convoace întregul
activ de partid din sediu şi din municipiu, respectiv
secretarii de partid şi directorii de întreprinderi
de pe raza oraşului, pe care i-au instruit să organizeze
mitinguri de condamnare a «huliganilor», «iredentiştilor»
şi «fasciştilor» din Timişoara, care destabilizează
ţara. Între timp, gen. lt. Ilie Ceaşescu, care a sosit
la Arad cu un avion militar împreună cu mr. Eugen
Bădălan, şeful Statului Major al Diviziei din Oradea,
a fost aşteptat la Aeroport de prima secretară Elena
Pugna şi de comandanţii Unităţilor Militare din judeţ.
S-au deplasat în UM 01380 din Cetate, unde acesta
a susţinut o expunere în care a trasat poziţia oficială
privind acţiunile de la Timişoara, că ungurii au pătruns
în ţară (minciuni gogonate, grănicerii şi poliţia
rutieră din judeţul Arad cunoşteau cu exactitate situaţia
de la frontieră, că nu am fost invadaţi de nici o
armată străină), că la Timişoara cadavre de militari
plutesc pe Bega, că mişună «agenturile» străine şi
a prezentat un document de la o ambasadă din care
rezultă că ungurii vor să cucerească Ardealul. Fireşte,
asemenea expuneri nu puteau fi crezute nici măcar
de cei mai zeloşi şi «dogmatici» activişti de partid
şi ofiţeri“, povesteşte reporterul de investigaţie,
Emil Şimăndan.
Adevărul,
abia peste 30 de ani
Ce s-a întâmplat ulterior la nivelul structurilor
de conducere de partid şi a forţelor de represiune
de dinainte de Revoluţie, pentru aflarea „porţiei”
de adevăr pe care o putem cunoaşte astăzi - mai trebuie
să treacă încă 30 de ani, conform Legii Arhivelor,
ca să putem afla întregul adevăr. „Am apelat
la cele şapte volume masive (fiecare de peste 800
de pagini) întitulate «Procesul de la Timişoara»,
unde sunt publicate şi declaraţiile inculpaţilor Cornel
Pacoste, Ilie Matei şi Radu Constantin, plus cele
ale fostei prim-secretare Elena Pugna şi col (r)
Neculae Diaconescu, ultimii doi în calitate de martori,
la acel proces. Coroborând informaţiile culese din
volumele consacrate Procesului cu cele existente pe
plan local, în special pe linie de partid (s-a deschis
în acest an accesul la arhivele centrale şi locale
ale fostelor structuri comuniste, de partid) cel mai
interesant document pe plan local legat modul în
care «s-au pregătit» structurile politice comuniste
şi forţele de represiune din subordine, este «Planul
Unic de Cooperare pentru restabilirea Ordinii Publice
grav tulburate în municipiul şi judeţul Arad»”,
ne dezvăluie Şimăndan.
Când
a fost întocmit acest plan şi ce cuprindea el?
Pentru aplicarea lui a manifestat un interes deosebit
secretarul cu propaganda al C.C. al P.C.R., Ilie Matei,
care, după terminarea şedinţei de instruire a activului
de partid şi directorilor de întreprinderi în legătură
cu condamnarea Timişorii, a cerut (de fapt a ordonat)
să se instituie imediat „Centrul unic de comandă
la Comitetul Judeţean de Partid”. „Pot să
vă relatez foarte multe lucruri în legătură cu acest
Plan Unic de Cooperare, respectiv de represiune a
manifestanţilor, dar nu a sosit încă momentul cel
mai potrivit pentru asemenea relatări, pentru asemenea
evidenţe. Pot să vă spun însă că Planul Unic de Cooperare
este datat: «20 decembrie 1989». În acest Comandament
judeţean - din care făceau parte prima secretară Elena
Pugna, secretarul cu probleme organizatorice Nicolae
Angheloiu, comandantul Garnizoanei Militare din Arad,
mr. Dumitru Marcu, şeful Inspectoratului judeţean
M.I, col. Grigore Sălceanu, şeful Miliţiei judeţene
Arad, col. Mihail Cioflică, şi şeful de Stat Major
al Gărzilor Patriotice, col. Liviu Stranski - a intrat
şi secretarul C.C. al P.C.R. Ilie Matei şi celălalt
secretar al C.C. al P.C.R., Radu Constantin, care,
cum am precizat deja, răspundea de Ministerul de Interne,
de miliţie şi securitate. Evident, s-a format şi o
grupă operativă de Stat Major, la Inspectoratul judeţean
M.I., la care nu doresc să mă refer din anumite motive,
poate bănuite. Cu atât mai mult cu cât unii dintre
ei au ajuns persoane importante în Arad, iar alţii
chiar au primit la un moment dat şi Certificat de
revoluţionar! Fireşte, într-un alt context, am putea
dezvolta mai pe larg acest subiect legat de (i)moralitatea
noastră postdecembristă!“, ne relatează dezgustat
publicistul Emil Şimăndan.
Sângele
manifestanţilor trebuia spălat de pompieri
Prima fisură care s-a produs în cadrul acestui comitet
de înăbuşire a Revoluţiei, s-a petrecut în noaptea
de 21/22 decembrie, când în piaţa din faţa fostului
Comitet judeţean de partid au mai rămas foarte puţini
manifestanţi, după unele estimări circa 80 de persoane.
„Atunci, secretarul C.C. al P.C.R., Ilie Matei
a dat ordinul tembel ca manifestanţii să fie lichidaţi
cu împunsături de baionetă, ca apoi piaţa să fie spălată
de sânge de către formaţia de pompieri care staţiona
în spatele Consiliului. Prima împotrivire a venit
(conform declaraţiilor existente în volumele deja
menţionate privind «Procesul de la Timişoara») din
partea primei-secretare Elena Pugna, care i-a replicat
demnitarului trimis la Arad de către Elena Ceauşescu:
«Tovarăşe Ilie Matei, nu doresc vărsare de sânge
în oraşul pe care-l conduc!» Evident, Ilie Matei a
plusat, a transmis ordinul mai departe către mr. Eugen
Bădălan, ordin pe care însă mr. Neculai Diaconescu,
şeful Statului Major al Şcolii de Ofiţeri în Rezervă
din Radna-Lipova, într-o adevărată «complicitate»
cu col. Grigore Sălceanu, şeful Inspectoratului Judeţean
MI, şi la chemarea-apel adresată armatei de actorul
Valentin Voicilă, nu l-a executat, salvând astfel
Aradul de la un măcel incomensurabil“, dezvăluie
Emil Şimăndan.
Asemenea momente de nesupunere faţă de ordinele criminale
ale secretarului C.C. al P.C.R. Ilie Matei au mai
existat însă. În special, col. (r) Florian Moş, şeful
Grupei ANTITERO, a refuzat să execute ordinele nesăbuite
pe care le dădea acest secretar al C.C. al P.C.R.
La 20 de ani de la Revoluţie am ajuns să avem o privire
ceva mai clară, mai profundă şi detaşată faţă de evenimentele
trăite, deşi au rămas încă o serie de întrebări neelucidate,
între care şi aceea privind enigma legată de „terorişti”.
„În ceea ce priveşte Planul Unic de Cooperare
- care avea 88 de obiective de intervenţie rapidă
în toate marile întreprinderi din municipiul Arad,
precum şi în principale instituţii sociale, culturale,
de învăţământ, ori în bazele sportive ale oraşului,
dar şi în primăriile şi unităţile economice din judeţ,
în casele de cultură şi căminele culturale ale judeţului,
în cele două staţiuni balneoclimaterice Moneasa şi
Lipova, în toate campingurile de pe Valea Mureşului
şi Valea Crişului Alb, obiective la care trebuiau
să intervină unităţile militare din Arad, Ineu şi
din Lipova, plus Subunităţile de Miliţie şi Securitate,
Pompierii, Apărarea Civilă şi Gărzile Patriotice -
aşadar, putem afirma cu certitudine că acel Plan Unic
a eşuat, iar cei peste 80.000 de manifestanţi de
până la fuga lui Nicolae Ceauşescu, şi apoi întregul
oraş, au câştigat bătălia pentru democraţie şi libertate,
arădenii, împreună cu timişorenii, cu bucureştenii,
cu celelalte mari oraşe ale ţării, au contribuit din
plin la eliminarea de pe scena puterii a temutului
dictator“, încheie Emil Şimăndan.
Prima
zi a revoluţiei arădene
Chemarea timişorenilor „Azi în Timişoara, mâine
în toată ţara!“ s-a înfăptuit în municipiul Arad
în dimineaţa zilei de 21 decembrie, la ora 7.40, când
un grup de muncitori de la cea mai tânără unitate
economică arădeană, de la Întreprinderea de Orologerie
Industrială, în urma unei întreruperi de curent au
încetat lucrul şi au ieşit în mod organizat în stradă
ca să manifesteze împotriva regimului Ceauşescu. Liderul
lor, muncitorul Dănilă Onofrei, a dat tonul la „Deşteaptă-te
Române!“ şi au ieşit în stradă. În drumul lor
spre Piaţa din faţa Comitetului Judeţean de Partid,
i-au luat şi pe ceilalţi muncitori de la Întreprinderea
textilă UTA, de la Vagoane, Combinatul de Prelucrare
a Lemnului sau pe simpli trecători de pe stradă.
În momentul în care coloana cu manifestanţi, lungă
de circa 200 de metri, s-a apropiat de Piaţa centrală
a oraşului, a fost somată de un baraj al armatei cu
focuri de armă îndreptate spre cer. Oamenii nu s-au
înfricat însă şi au înaintat până în faţa soldaţilor,
unde au început să îşi exprime în mod paşnic dorinţa
lor de eliberare.
În acea zi s-a constituit ad-hoc primul Comitet local
al Frontului Democratic Român din Arad, din care făceau
parte revoluţionarii: Crişan Mircea, Voicilă Valentin,
Onofrei Dănilă, Dima Traian, Gurilă Constantin, Chiş
Claudiu, Popa Maria, Groşan Titus, Ţâşcă Gheorghe,
Nemeş Găvrilă, Pencea Ramona, Bordea Corina, Timar
Traian, Gancea Alexandru şi Onofraş Vasile.
Aşa a început Revoluţia Română din 1989 în
cel de-al doilea oraş liber al ţării, Arad.
Adrian
Cotuna - Glasul Aradului
|