†
TIMOTEI
DIN MILA LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL EPARHIEI ARADULUI
Iubitului
cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini,
binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu - Tatăl
şi de la Domnului nostru Iisus Hristos.
CINSTIŢI
CREDINCIOŞI ŞI CREDINCIOASE
În măsurarea timpului, unităţile lui, pe lângă valoarea
duratei, primesc şi pe cea a încărcăturii spirituale
şi materiale, multiplicată după planurile activităţii
generale umane, care se întretaie creind prin diferitele
evenimente istoria în care fiecare ins sau obşte îşi
găseşte locul. Viaţa însăşi devine astfel o suită
de valori, care în mod obişnuit se exprimă numeric,
sintetizând caracteristicile acestora. Crăciunul 2009
reaminteşte faptul că, pe lângă numărul anilor sărbătoriţi,
potrivit tradiţiei, de fiecare dată însumează o mulţime
de particularităţi nerepetabile. În felul acesta,
e limpede că nu numărul este determinantul faptelor,
ci lucrarea oamenilor după voia lui Dumnezeu, îi adaugă
spor de frumuseţe sărbătorească. Ori această valoare
vine cu precădere dintr-o zestre agonisită prin multă
grijă de generaţiile precedente. De aceea, mai ales
la această sărbătoare, retrăim o istorie biblică,
anul curent în felul său punând în lumină ceea ce
îi este propriu, în această privinţă, indicativă rămânând
desigur cifra unităţii, întrucât reprezintă perioada
actuală. Totul se adaugă întregului deceniu, ce curând
îl încununăm, deoarece am oprit pentru descifrarea
sensului numărului ce fiecare an l-a avut în conştiinţa
noastră[1].
Dacă deceniul nostru se încheie printr-o nouă valenţă
a primei cifre, adică zece, nouă reprezintă mai puţin,
sfârşind însă grupa unităţilor, oarecum ţintind spre
desăvârşire. Este de ajuns a aminti că rezultă din
multiplul numărului sfânt trei. Înmulţit cu el însuşi
dă egalul optzeci şi unu, care cifră luată în componentele
adunate totalizează iarăşi numărul de bază, adică
nouă[2].
Ar fi de remarcat şi aceea că alfabetele vechi prevedeau
pentru litere şi valorile cifrice, în care cadru nouă
roman (IX) ar putea reprezenta şi monograma Mântuitorului
Iisus Hristos, iar cel grec (theta) ar trimite la
numele lui Dumnezeu. Numirea însăşi poate aminti ceea
ce este nou, înnoitor, pentru că deschide un alt şir
al numerelor spre infinit. Cu alte cuvinte, designează
şi sfârşitul unei perioade de creaţie, ce angajează
o lucrare în continuare. Din vechime încă, numărul
nouă şi-a găsit un sens aparte, de exemplu: cel al
cerurilor, armoniei cosmice, perfecţiunii sau deplinătăţii
iar pentru lumea creştină, cel al cetelor cereşti,
al Fericirilor rostite de Mântuitorul, legate de viaţa
desăvârşită, precum şi al poruncilor bisericeşti drept
călăuză şi al ceasurilor de slujbă[3]
privind rugăciunea neîncetată, împletită cu lucrarea
binelui. De menţionat că luna lui Noiembrie, adică
a noua după calendarul roman, este corespondenta pomenirii
puterilor cereşti, iar între sărbătoarea Buneivestiri
şi a Naşterii Domnului, 25 martie şi 25 decembrie,
sunt nouă luni. Literatura populară, adesea prelucrată
prin cea cultă, reia motivul celor nouă vieţi sau
nouă mări şi ţări şi altele pentru a arăta măreţia
timpului şi spaţiului[4].
Sub unghiul celor arătate, încercăm să percepem şi
mesajul sărbătorii de azi după slujbele şi datinile,
citirile, rugăciunile, imnele Bisericii şi colindele
care reactualizează momentele religioase. Sunt cele
de cuprindere a tainei naşterii dumnezeieşti, din
veci şi în timp.
IUBIŢI
FRAŢI ŞI SURORI ÎN HRISTOS DOMNUL
Contemplând evenimentul întrupării Fiului lui Dumnezeu,
Sfântul Apostol Pavel exprimă cu entuziasm: “Cu
adevărat mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu
S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost
văzut de îngeri, s-a propovăduit între neamuri, a
fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă”[5].
Fiecare afirmaţie corespunde unuia dintre momentele
evenimentului, întărită mereu de altele din viaţa
Mântuitorului şi istoria bisericească. Unul dintre
părinţii capadocieni, pe care îi cinstim deosebit
pe tot parcursul acestui an, Sfântul Grigorie de Nyssa,
în contextul celor prezentate spune următoarele: “Vorbesc
despre marea taină a dreptei credinţe, prin care Dumnezeu
S-a arătat în trup; despre Cel ce era în chipul lui
Dumnezeu şi a petrecut între oameni în trup, cu faţă
de rob; despre Cel care, după ce Şi-a însuşit ca pârgă
firea pieritoare a trupului, pe care a luat-o asupra
Sa prin fecioria nestricată, sfinţeşte împreună cu
ea, întru nestricăciune, firea comună, prin cei ce
se unesc cu El, prin împărtăşirea de taină, hrănind
trupul Său, adică Biserica, şi articulând în chip
cuvenit mădularele ce odrăslesc prin credinţă în trupul
comun…Întemeierea Bisericii e creaţiunea lumii din
nou: în ea, după cuvântul proorocului se creează cerul
nou care este tăria credinţei în Hristos, precum zice
Pavel (“Stâlp şi temelie a adevărului”); se întemeiază
un pământ nou, care soarbe ploaia ce vine asupra lui;
se plăsmuieşte un alt om, care se înnoieşte prin naşterea
de sus, după chipului Celui ce l-a zidit pe el…”[6]
În acord cu fratele său citat, marele capadocian,
Sfântul Vasile zice cele ce urmează: “Evlavios
lucru şi fără de saţiu este pentru un suflet iubitor
de Dumnezeu să-şi aducă aminte necontenit de Dumnezeu;
dar îndrăzneţ lucru este a vorbi de cele despre Dumnezeu,
pentru că mintea nu se poate urca până la măsura vredniciei
Lui, iar cuvântul, la rândul său exprimă slab cele
pe care mintea le concepe. Dacă, deci, mintea noastră
este mai prejos de înţelegerea măreţiei lui Dumnezeu,
iar cuvântul este mai prejos decât mintea, nu este,
oare, neapărată trebuinţă de tăcere, ca nu cumva prin
slăbiciunea cuvintelor să punem în primejdie minunea
vorbirii despre Dumnezeu ?...Nimeni nu e aşa de orbit
ca să se înşele pe el însuşi atât de mult, încât să
considere că s-a urcat pe cel mai înalt pisc al înţelegerii
lui Dumnezeu, ci, cu atât va părea că propăşeşte în
cunoaşterea lui Dumnezeu, cu atât mai mult va simţi
neputinţa lui… Voi vorbi, dar despre Dumnezeu nu atât
cât este şi ce este Dumnezeu, ci cât ne este nouă
cu putinţă. Nu renunţăm să ne uităm la cer şi să-l
privim atât cât putem, deşi nu putem străbate cu ochii
locul cuprins între pământ şi cer ! Tot aşa şi acum,
prin slabe cuvinte, să împlinim credinţa iar în tot
cuvântul nostru să lăsăm să biruiască măreţia firii
dumnezeieşti. Că nici limbile îngerilor, oricum ar
fi ele, nici ale arhanghelilor, unite cu toată firea
cea cuvântătoare, nu o vor putea ajunge decât în mică
parte, necum să o egaleze întru totul”[7].
Apelând tot la un capadocian şi prieten apropiat cu
cei amintiţi deja, Sfântul Grigorie de Nazianz, ascultăm
următoarea învăţătură: “Nu ar mai fii naşterea
Lui, dacă ar fii cuprinsă de mintea ta, care nu cunoşti
nici propria-ţi naştere…mult te-ai obosit mai înainte
ca să găseşti explicaţiile coagulării germenilor existenţei,
ale formării, ale apariţiei, ale legăturii sufletului
cu corpul, ale minţii cu sufletul, ale cuvântului
cu mintea, mişcarea corpului, creşterea lui, asimilarea
hranei, simţirea, memoria, amintirea şi celelalte
din câte eşti alcătuit; şi cum unele din acestea aparţin
celor două părţi ale omului, sufletului şi corpului,
iar altele sunt împărţite între suflet şi corp şi
pe altele le ia unul de la celălalt. Căci însuşirile
a căror desăvârşire se face mai în urmă, îşi au legile
lor puse deodată cu naşterea. Şi nici atunci să nu
filosofezi despre naşterea lui Dumnezeu, că nu este
lucru în afară de pericol. Căci dacă cunoşti naşterea
ta, nu o cunoşti neapărat şi pe a lui Dumnezeu; iar
dacă nu o cunoşti nici pe a ta, cum poţi să o cunoşti
pe a lui Dumnezeu ? Căci cu cât este mai greu de închipuit
Dumnezeu decât omul, cu atât este mai greu de înţeles
cu mintea şi naşterea de sus decât naşterea ta. Iar
dacă pentru că nu este cu putinţă de înţeles de mintea
ta, din această pricină crezi că nici nu s-a născut,
atunci este vremea să ştergi multe dintre lucrurile
existente pe care nu le-ai înţeles cu mintea şi mai
înainte de toate pe Dumnezeu însuşi; căci nu vei putea
să spui ce este El, oricât de îndrăzneţ şi oricât
de plin de suflet, ai fi tu când este vorba de lucruri
de prisos”[8].
Desigur că, referinţa făcută este legată de naşterea
din veci a Fiului lui Dumnezeu din Tatăl, dar cu aceeiaşi
grijă trebuie privită şi cea în timp, din Sfânta Fecioară.
Sintetizând gândirea Sfinţilor Părinţi în acest cadru,
unul dintre teologii români conchide următoarele:
“Iubirea maximă a lui Dumnezeu faţă de om se arată
în dialogul în care intră şi rămâne în veci cu orice
om care voieşte, prin asumarea umanităţii de către
Fiul Său Cel Unul născut. Căci Acesta luând în ipostasul
Său umanitatea noastră, se face şi ca purtător al
ei, Fiul Tatălui. Şi aflându-se în legătură cu noi
prin firea omenească comună ne face şi pe noi împreună
Fii cu Sine ai Tatălui ţinând numai de noi să actualizăm
această calitate dată nouă, sau iubirea lui Dumnezeu
ca Tată faţă de noi şi a noastră faţă de Dumnezeu
ca Tată. Astfel, a împăcat Iisus pe Dumnezeu cu oamenii
la un nivel suprem, la nivelul relaţiei între Tată
şi fii, sau de Frate şi fraţi… Fiul lui Dumnezeu se
face şi se naşte ca om cu amândouă laturile, pentru
că Se concepe dintr-o Fecioară, dar ia umanitatea
adevărată dintr-o făptură omenească adevărată. Fiind
făcut, e fără păcat ca Adam dinainte de cădere; fiind
şi născut are totuşi şi stricăciunea din Adam de după
cădere. Le uneşte pe amândouă pentru că se naşte din
Fecioară. Numai aşa poate mântui pe om, murind pentru
el, dar şi înviind… Umanitatea Mântuitorului era ridicată
la starea la care aspiră firea noastră autentică.
Nu s-ar fi putut concepe din Fecioară, dacă nu era
umanitatea Cuvântului lui Dumnezeu şi n-ar fi fost
fără de păcat, dacă nu s-ar fi conceput din Fecioară.
Iar fiind fără de păcat şi asumată de Cuvântul lui
Dumnezeu, umanitatea a putut fi mediul al întregii
comunicabilităţi a Cuvântului, cu toate consecinţele
ei[9]”.
Găsim o corespondenţă pe înţelesul general în imnografia
bisericească mai accesibilă credincioşilor şi anume:
“Taina cea din veac ascunsă, şi de îngeri neştiută,
prin tine, Născătoare de Dumnezeu, celor de pe pământ
s-a arătat. Dumnezeu întrupându-se întru unire neamestecată,
şi crucea de bunăvoie pentru noi primind, prin care
înviind pe cel întâi zidit, a mântuit din moarte sufletele
noastre”[10].
Încă mai lămurit şi specific praznicului: “Taină minunată
şi neobişnuită văd, cer fiind peştera, scaun de heruvimi
Fecioara, ieslea sălăşluire, întru care S-a culcat
Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu, pe Care lăudându-L
Îl slăvim”[11].
Ancorând în lumea colindelor străbune, avem şi următoarea
mărturie: “Nouă azi ne-a răsărit // Mesia cel
mult dorit // Din Fecioară S-a născut // Şi cu lapte
S-a crescut // Şi cu scutec S-a-nfăşat // Şi în braţe
S-a purtat // Şi ca robul S-a smerit // Şi pe noi
ne-a mântuit // Domnul Iisus Hristos.[12]
"Potrivit celor arătate la început, în legătură
cu Crăciunul acestui an, ne amintim şi colindul: “În
vârful a nouă meri, // Arde nouă lumânări, // Pică
nouă picături // Trei de vin şi trei de mir, // Trei
de apă limpejoară // Să-i facă de-o băişoară. // Dar
în ea cine se scaldă, // Scaldă Bunul Dumnezeu //
Se scaldă de Iordăneşte // Cu apă se limpezeşte //
Cu sfânt mir se miruieşte // Cu vinul se-mpărtăşeşte
// Dă-i Domnului Doamne”[13].
Admirăm aici modul expresiv în care înţelepciunea
poporului a perceput taina mântuirii, referindu-se
la starea paradisiacă, în care, după tradiţia populară,
locul pomului cunoştinţei binelui şi a răului îl ocupă
mărul prin însuşirile-i tainice la care se referă
adesea refrenul unor colinde, anume “Florile dalbe,
flori de măr”[14],
apoi lumina conştiinţei şi materiile tainelor principale
ale Bisericii, Botezul, Mirungerea şi Sfânta Euharistie,
prin care firea omenească e înălţată la statura lui
Hristos Domnul. Adăugăm şi colinda: “Ia sculaţi
români plugari // Că vă vin colindători // Noaptea
pe la cântători // Şi nu vin cu nici un rău // Ci-l
aduc pe Dumnezeu // Să vă mântuie de rău // Dumnezeu
adevărat // Cu lumină luminat // Florile dalbe, flori
de măr”[15].
Ilustrând acum cele arătate, aducem laudă Sfintei
Treimi, cugetând la naşterea din veci a Fiului din
Tatăl, la starea cea dintâi a primului om, a cărui
cădere a cerut spre ridicare trimiterea de către Dumnezeu
Tatăl a Însuşi Fiului Său în lume prin naşterea din
Preacurata Fecioară la restabilirea stării harice
prin tainele Bisericii şi la înălţarea însăşi a vieţii
duhovniceşti în Iisus Mântuitorul.
DREPTMĂRITORI
CREŞTINI ŞI CREŞTINE,
Caracterul tainic al lucrărilor sfinte se impune vieţii
duhovniceşti fiind nepătruns cu raţiunea dar primit
cu simţirea sănătoasă. Spre ajungerea la cele dumnezeieşti
e necesar un efort pe măsura cuvenită. Drept aceea,
în rugăciunile Bisericii, găsim mereu îndemnul de
a fi la înălţimea tainei ce se descoperă prin însăşi
voinţa celui ce o lucrează, cerând la rândul său comuniunea.
În acest înţeles, avem pildă chiar în imnele sărbătorii,
astfel: “Uimitoare taină se săvârşeşte astăzi:
firea se înnoieşte şi Dumnezeu Se face om, rămânând
ceea ce era şi ceea ce nu era a luat, nesuferind nici
amestecare, nici despărţire”[16]
sau “Înţelepciunea, Cuvântul şi Puterea, Fiul
şi strălucirea Tatălui, Hristos Dumnezeu, tăinuindu-Se
de puterile cele cu mult mai presus de lume şi de
cele ce sunt pe pământ şi întrupându-Se ne-a înoit
pe noi, că S-a preaslăvit!”[17].
De asemenea, şi textul următor: “Maică te-ai făcut
bunăvoinţei Tatălui, purtând în braţe pe Dumnezeu-Cuvântul
întrupat. Taina nu suferă cercetare; numai cu credinţă
toţi o slăvim, grăind cu tine şi zicând: Netâlcuitule
Doamne, slavă Ţie!”[18]
Înţelegem aşadar taina “străină”, cum o numeşte
o veche tălmăcire, prin comuniunea spirituală cu Dumnezeu
şi cu oamenii. De fapt, această părtăşie în vremea
din urmă şi ca întâmpinare a sfintelor sărbători de
acum, am simţit-o prin evenimente de mare însemnătate
pentru istoria Bisericii noastre. Aşa cum, de altfel,
am luat la cunoştinţă, Patriarhia Română şi Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ridicarea
la rangul de Arhiepiscopie a unor eparhii cu o vechime
de peste trei veacuri. Între acestea se numără şi
eparhia din care facem parte, şi care, anul acesta
a împlinit 303 ani. Ziua de 28 noiembrie a marcat
local ceremonia proclamării prin tomos patriarhal
a acestei hotărâri şi, de asemenea, de investitură
a Chiriarhului cu insemnele titlului de arhiepiscop.
Festivitatea a avut loc în Catedrala “Sfânta Treime”
din Arad, după Sfânta Liturghie, săvârşită de către
însuşi Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, înconjurat de un mărit sobor de ierarhi,
în prezenţa autorităţilor de stat, a reprezentanţilor
cultelor religioase, a preoţilor şi credincioşilor.
A doua zi, Duminică, 29 noiembrie 2009, în biserica
“Sfântul Nicolae” din Deva, tot după Sfânta
Liturghie, săvârşită de Întâistătătorul Bisericii
noastre, cu soborul de ierarhi, preoţi şi diaconi
şi cu prezenţa deja arătată s-a procedat potrivit
hotărârii aceloraşi înalte foruri bisericeşti amintite
la proclamarea, iarăşi prin tomos patriarhal, a nou
înfiinţatei Episcopii a Devei şi Hunedoarei şi a înscăunării,
cu gramata mitropolitană, a Preasfinţitului Părinte
Gurie, ca titular. Aceasta după şaşe zeci de ani de
împreună lucrare bisericească a celor două judeţe,
Arad şi Hunedoara, în cadrul aceleiaşi eparhii. Momentele
alese pentru împlinirea actelor menţionate au fost
tocmai în ajunul praznicului Sfântului Apostol Andrei,
Ocrotitorul României, precum şi a Zilei Naţionale
a României, ca mărturie a unităţii celor două eparhii
sufragane ale Mitropoliei Banatului şi garanţie a
conlucrării lor frăţeşti pe mai departe. La sfârşit
de an, mulţumim bunului Dumnezeu pentru toate cele
plinite în acest răstimp, rugându-L cu osârdie să
ne facă părtaşi mereu darurilor Sale cereşti, iar
atmosfera înmiresmată a Sfintelor Sărbători să se
păstreze întocmai între noi, cei ce ne-am transmis
şi urările tradiţionale şi mereu actuale. Anul ce
încheie deceniul nostru, să aducă Bisericii, ţării
şi lumii încununarea lucrării dorite prin mesajul
ceresc şi tainic al Naşterii Domnului: “Slavă
întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între
oameni bunăvoire! Amin”[19].
Al
vostru, de tot binele doritor,
† TIMOTEI
Arhiepiscop al Aradului
ÎNSEMNARE:
Această pastorală cu nr. 3700/2009, având titlul “Taină
minunată” se va citi în fiecare biserică parohială
sau mănăstirească la Sfânta Liturghie din prima zi,
iar în filii a doua zi de Crăciun
[1]
+ Timotei, Episcop al Aradului, Pastorală la Naşterea
Domnului, pe anii 2001-2008;
[2]
Pr. Victor Aga, Simbolica biblică şi creştină, Timişoara,
1935, p. 222; Pierre Grison, Alain Gheerbrant, Neuf,
în Dictionnaire des symboles, Paris, 1969, pp. 532
- 533;
[3]
Ibidem;
[4]
Lazăr Şăineanu, Basmele române, Bucureşti, 1978, p.
206;
[5]
1 Timotei, 3,16;
[6]
conf. Isaia, 65, 17 , I Timotei 3,15; Tâlcuire la
Cântarea Cântărilor, Omilia XIII, în Sfântul Grigorie
de Nyssa, Scrieri, Partea întâi, în Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti, trad. Pr. Prof. D. Stăniloae şi Pr. I.
Buga, vol. 29, Bucureşti, 1982, pp. 290 - 292;
[7]
Omilia XV, în Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea
I, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, trad. Pr.
D. Fecioru, vol. 17, Bucureşti, 1986, pp. 509 - 510;
[8]
Cuvântarea a III-a 8, în Sfântul Grigorie de Nazianz,
Cele cinci Cuvântări despre Dumnezeu, trad. Pr. Gh.
Tilea, N.I. Barbu, Bucureşti, 1947, pp. 39 - 40;
[9]
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor
al lui Dumnezeu, Bucureşti, 1987, pp. 162 - 163, 165
- 166;
[10]
Troparul Născătoarei de Dumnezeu, glas IV;
[11]
Canonul Crăciunului, 9, Irmosul;
[12]
Prof. Ioan Brie, 73 Colinde, Cluj-Napoca, 1980, p.
45;
[13]
Idem, p. 101;
[14]
Pr. V. Aga, o. c., p. 201;
[15]
Prof. Ioan Brie, o. c., p. 90;
[16]
Şi acum…, Stihira Vecerniei din 26 Decembrie;
[17]
Canonul Crăciunului, I, 1,4;
[18]
Laudele, 3 din 26 Decembrie;
[19]
Luca, 2,14.
Arhiepiscopia
Aradului
|