Orizont Aviatic Nr. 6

Anii se scurg intr-o dureroasa neuitare, iar cartile lui DORU raman mereu acolo, pe raft sfidand trecerea inexorabila a timpului...
Nu a fost doar un simplu scriitor talentat.
Sau un simplu pilot de vanatoare.

A fost modelul generatiei de adolescenti ai anilor ’70 – ’80, intr-o societate bolnava de dictatura fricii; el a sculptat in cuvinte curatenia sufleteasca a zborului si a aratat ca se poate, fara a ingenunchea vreodata in fata constrangerilor sistemului ceausist.

Anii se scurg... avioanele lui DORU imbatranesc ingandurate pe aerodromuri, dar in acelasi timp raman in viata prin memoria eterna ahartiei si a sufletului.

Valorile la care m-am inchinat au lasat loc frivolului si neiertarii acelor care ingroapa de zor ce a mai ramas bun in Romania cea zburatoare. Aviatia militara, prima si ultima dragoste a lui DORU, este acu sufocata de vremurile cele noi si isi asteapta mult necesara gura de oxigen din partea noilor prieteni transatlantici. Cea sportiva, cu cateva exceptii extraordinare, este si ea discret secerata de ganduri avand nu culoarea cerului, ci mai mult pe cea a prafuita a banului.

Dar anii se scrug... Si DORU, cel al nostru, al celor care inca nu au renuntat, ramane acolo. Il vad si il gandesc in fiecare zi. Si stiu ca nu numai eu. Roata timpului se invarteste si aduce cu fiecare clipa, ziua aceea mai aproape.

Ziua in care onoarea si dragostea pentru zbor vor insoti din nou pilotii tineri pe aerodromuri si cand orele de cer senin nu vor fi masurate tragic pe degetele de la o singura mana.

Imi este greu sa scriu. Scrisul este ceva ce se naste odata cu timpul sau distranta. Ori DORU este mereu aici, nu l-am simtit plecat nici macar o clipa. Imi este greu si sa-l plang. Cum il pot plange atunci cand el imi alaturi de peste 19 ani? Cand poate chiar acum deapana linistit povesti „de hangar” alaturi de un Serbanescu, Edu, Bazu, Darjan si ceilalti?... Un prieten apropiat, gresit devenit avocat prin hazardul ironic al vietii, imi marturisea cum atunci cand se simte pierdut si coplesit printre greutatile meseriei „diavolului” si nu mai stie incotro sa o apuce, se repede la biblioteca, smulge o carte de-a lui DORU si se afunda adanc in paradisul pierdut al acestei lumini curate de la capatul tunelui. Uluitoarea sa confesiune m-a pus pe ganduri. Poate ca am gresit. Poate ca DORU nu este doar al nostru. Poate ca, de fapt, el este al tuturor.