Zilele trecute, pasii m-au purtat pe aleele cimitirului Ghencea-militar din Bucuresti.

Din loc in loc, printre morminte si cavouri, strajuiau elicii singuratice la margini de alte morminte, adaposturi de tinereti temerare care si-au strans farame de trup – cat a mai ramas la intalnirea cu pamantul – acolo in intunericul criptei sau al humei Aripi care s-au frant in aceasta mare lupta a cuceririi spatiului, trupuri care s-au prabusit din inaltimi infratite in moarte cu avionul ca apoi, sufletele acestor cutezatori sa se ridice iarasi in ceruri, alaturi de ceilalti camarazi din acea impresionanta escadrila a zburatorilor de dincolo.

Si, intre multele elicii, nu mi-a fost greu a o gasi si pe aceea de la capataiul mormantului lui Doru Davidovici, lasandu-mi gandurile sa fuga...

Poate nici-un sfarsit, nici o moarte nu are o intensitate atat de tragica, nu are un dramatism atat de profund ca aceea a zburatorilor. Acesti temerari ai inaltimilor, acesti semi-zei care se imbata cu limpezimi de cer, ar trebui sa aiba un alt sfarsit, ceva care sa se asemene cu trecerea peste anumite vami ale vazduhului, un fel de scapare din orbita noastra pamanteana pentru a naviga spre tarmuri noi, necunoscute. Si nicidecum o prabusire in bezna si sange, nicidecum o atingere a Terrei cu trupul facut inform si faramitat.

Totusi, destinul acestor mari nefericiti, logoditi cu riscul si primejdia, sfinteste atatea frunti tinere care raman iluminate pana in ceasul cand aripile negre ale mortii le ating cu falfaitul lor ultim... Viata lor este o permanenta amanare a unei scadente, ceasurile lor sunt furate vietii sau, mai aprecis – cum spunea un scriitor francez – fiecare aterizare constituie pentru aviator o noua nastere, este o alta viata pe care o smulg destinului parcimonios.

Doru Davidovici purta in priviri aceste semne, cum purtau seniorii de odinioara distinctiile lor heraldice. Zborul era pentru el o mare necesitate organica. Cine l-a vazut cum isi imbraca costumul de supra-sarcina, cum isi punea casca de zbor, acei ce i-au suprins privirile cu care mangaia supersonicul inainte de decolare, au inteles ca aviatorul Doru Davidovici era el, devenea ceea ce este numai in aceste momente si poate, ca exceptie, in momentele in care isi asternea pe hartie impresiile desprinse din zborurile executate. In zbor el se regasea in sensul adevarat al existentei.

A fost pilot si instructor de zbor pe supersonicul MIG-21, cei din preajma sa, camarazii de zbor, fiind sedusi de entuziasmul, de indrazneala, de voiosia lui niciodata dezmintita.

In dupa-masa zilei de 20 aprilie 1989, intr-un zbor de rutina, al saselea din acea zi, la bord cu mai tanarul sau camarad, Dumitru Petra, inaintea ultimului viraj care l-ar fi inscris pe axul pistei, de la inaltimea de 1.000 de metri, avionul MIG-21 pilotat de Doru Davidovici s-a prabusit.

Pe fruntea lui alba si atat de linistita, lumina si moartea au depus simultan sarutul lor, facand sa infloreasca in acelasi loc macii aprinsi ai sangelui.

In strafulgerarea pe care va fi avut-o intre viata si moarte, probabil ca ultimul gand l-a inchinat datoriei pe care si-o desavarsea eroic.

Poate in noaptea care a precedat jertfa lui, mana ii va fi intarziat mai mult pe foile de hartie pe care isi transpunea trairile si gandurile de aviator.

Si poate cand inima i-a zvacnit in ultimul spasm al durerii, telepatic, sotia a intuit ca lui Doru i s-a intamplat ceva, ca nu-l va mai vedea.

Doru Davidovici a cautat si a cantat cerul cu limpezirile lui stralucitoare, a iscodit tainele depasirii ajungand chiar pana la LUMI GALACTICE. Tineretea lui miruita generos de soarta cu semnele nobile ale virtutii aviatorului, inima lui mereu deschisa, curajul si avantul lui, privirile lui pururea flamande de inaltimi, i-au determinat impl,acabil calea vietii. De aceea, prabusirea in gol si in nefiinta, caderea lui din acele inaltimi nu a fost o moarte obisnuita.

Nu!
A fost o implinire de destin...

Despre cel ce a fost aviatorul Doru Davidovici, pe buna dreptate socotit ca fiind Saint-Exupéry-ul nostru, cel care intre doua misiuni de zbor, a asternut pe hartie valoroase randuri despre zbor si aviatia militara, se pot spune mult mai multe, atat ca aviator cat si ca scriitor. Din nefericire condeiul i-a fostfrant odata cu propria viata, jertfa a zborului caruia ii inchinase memorabile lucrari literare.

Pentru camarazii sai, pentru aviatorii militari si nu numai, Doru Davidovici n-a murit. A ramas printre ei si, parca asteptandu-l sa le deschida usa, zambindu-le, sa le spuna ca... a mai scris ceva.

Da! A mai scris ceva: jertfa sa pe altarul aviatiei romane.

Privindu-i pala de elice care-i strajuia mormantul, surprinzator, mi-am reamintit cum, prin anul 1985, cu ocazia obligatoriului control medical, la aluzia sefului Centrului Medical Aeronautic cum ca vine o vreme cand aviatia nu se termina cu MIG-ul-21, Doru Davidovici i-a raspuns:
- Asta-i partea proasta, deoarece cred ca pentru mine aviatia se termina exact cu MIG-ul-21.

Si, din nefericire, asa a fost.

C-dor (r) av. Iordache Constantin