Intre cele 72 titluri („spuneri” – este mai complicat a definii reportaje literare/portretizari/atestari istorico aviatice...) cuprinse in volumul AERODROM SI CER, in paginile 287-292 se afla si intitulata „In cautarea pasilor pierduti”, o spunere ce este si rememorare personala si istorica poveste a unei localitati (ori prabusirea acestei istorii!), si infatisarea (prezentarea) acelora ce de aici au plecat spre aviatie, a unora dintre cei ce zilnic s-au ridicat la cer iar unii pentru totdeauna! Este emblematica si catva nostalgica spunerea. Dar si de bucurare. De mentionare a meritului uman, a stradaniei, in final a ridicarii de pe pamantul care, in acea vreme, se afunda intr-o autentica, intr-o cumplita si paguboasa orientare istorico politica (cu o salbatica aplicativitate). Pe merit si justificat aceasta scriere se intituleaza „In cautarea pasilor pierduti”, intreaga culegere (volum) s-ar putea intitula poate astfel. „Poate” spun intrucat pondere au pasii castigati, cei ce au mers inainte si inca au ramas pasitori (chiar daca numai pe pamant), pasii pe care oamenii amintiti i-au facut in aviatie iar AVIATIA i-a facut, si EA, prin EI.

Spunerea in cauza, ziceam este emblematica, cum si culte altele, cum, bunaoara, „Apolonia Iulia” (pag. 272-275) unde Femeia, Sotia pilotului este lumanarea care arde singura, discreta si tematoare dar care, la revenirea zburatorului, isi inalta nemaivazut flacara in lumina si vapaie.

Dar un astfel de cert emblematic frecvent putem intalni in cuprinsul acestui volum care, categoric, este o carte (sau scrisoare) punte intre „aviatia de alaltaieri si cea de ieri”: aviatia romana interbelica/cea din razboi, si noua aviatie (populara, socialista, pact-varsoviana?...) oricum am numi-o sau situa-o ea a fost, in fapt, „Aviatia Romana”. Si chiar admitand aspectul si componentul slutitor (prostesc si impus) al politizarii brutale si al supravegherii oamenilor (penibil si nesimtit, spre dezintimizarea reduseu lor vieti particulare), componenta, fractia buna a ramas la suprafata acestui vartej... tot prin oamenii ce in aceasta negura au pastrat niste „lumini de pozitie” in fiinta si comportamentul lor aviatic si omenesc. Ceea ce parte surprinde si indoliaza, parte isi are explicatie si vina in sistemul rigid despre care tocmai am amintit (in care omul, „cel mai pretios capital” era, concret, un simplu material si mijloc cu raceala folosit doar in scopurile propriei afirmari si a mentinerii sistemului, frumoasele definiri fiind simple gargare ipocrite, demagogice, populiste), este marele numar al celor pierduti, multimea pilotilor romani care s-au aliniat la portile cercului, fiecare reprezentand „binet de trimitere” din partea „procesului de trecere pe avionul de vanatoare reactiv”; intru totul avizat si responsabil autorul (pag.168) ne face cunoscuta o informatie care facuta cu cativa ani mai inainte l-ar fi costat mult! (de fapt n-ar fi ajuns la cititor, cenzura ar fi inlaturat-o): „... Multi au intrat in pamant. Numai in 1955 si-au pierdut viata mai mult de cincizeci de piloti” (Aceasta imi aminteste de propunerea pe care o facusem unei inalte personalitati aviatice, de a avea o discutie televizata intrucat eu sustineam ca in amintitul proces tara a pierdut mai multi piloti de vanatoare, ori la fel de multi, ca si in timpul ultimului razboi mondial... ceea ce, trebuie sa admitem, este absolut uimitor daca nu paradoxal).

Autorul isi adjudeca un incontestabil merit in atentia prin care ii pomeneste pe cei cazuti, motivatiile rotindu-se in fata ochilor nostri precum cele sapte culori baza desprinse din universala lumina... cand aceasta crapa ca un motor turbina ori ca un ordin aberant. Intr-un fel insa autorul este poate usor temator inca, poate doar prea ingaduitor, „bland” fata de un daunator sistem si fata de oamenii ce (in aviatie) l-au slujit spre folosul lor si in dauna prea multilor aviatori victime... caci in afara cazului Gl. Axente C.tin (practic un monstru comunist ne-aviator dar conducand discretionar aviatia in care a „taiat si spanzurat” cum a vrut, a distrus vieti si destine de oameni si a improscat „cum i-a venit la gura” – halal grad si functie! Sa ne amintim cum i s-a vorbit lui Caraman, ajuns in fata comandantului aviatiei militare romane!), restul cartii este „curat”, incat te intrebi: deci totul a fost bine, toti au fost buni? (nu se prea poate asa ceva!). Ce a fost, totusi, rau in aviatia „populara”, respectiva? Imi amintesc marturiile unor piloti (printre care si Doru Davidovici): reiesea ca „ziua lor de maine” in AVIATIE sau ZBOR era o permanenta imponderabila, o stresanta realitate, o teama si intrebare, o imposibil de contracarat „sabie Damocles” al carei maner se afla in mainile prea multor politruci, ceisti, secretari de partid sau, uneori (din pacate), a unor ofiteri superiori tafnosi ori chiar ranchiunosi si ruginiti. Autorul aduce in discutie cateva cazuri (printre care, la pag. 121-126, cel al c.dor ing. Valerian Serbanescu) aratand grelele merite ale acestora cum si grelele nedreptati catre ei, dar neinsistand asupra ori nenumind pe acei sefi cu drept de decizie in loc de inimp, cinste si corectitudine! Prea bland deci, prea impaciuitor poate autorul insiajul ce il aduce adesea pana in fata camerei de judecata... dar la usa careia se opreste, nu intra; cine stie, poate este indreptatit, poate bine face! Pentru ca autorul, inainte de toate, este cel care ii cunoaste prea bine si cel mai bine pe eroii sai. El este cel care a calcat cu piciorul/ochiul/inima iarba si betonul aerodromurilor, el le-a vorbit oamenilor, el i-a auzit, ascultat, simtit... scrierea unei carti este un fapt si o stare atat de personale, de intime (aproape pudice), de complex motivata si diferit alimentata, hranita!... (Permiteti-mi sa imi amintesc: in prea indelungatul demers „ante dec. ’89” de a-mi publica volumul „Cavalerii bimotoarelor de asalt”, intre obligativitatile impuse s-a numprat si avizul unor aviatori detinatori de unele functii ori raspunderi, undeva... iar unul imi conditiona categoric desi cartea era de-acum scrisa: „vreau si cer ca aceasta carte sa fie o carte frumoasa...” Bine, dar este o carte despre razboi iar razboiul nu a fost frumos! – am replicat... sa nu divagam sa-l gratulam insa pe dl. Chereches ca, in cazul cartii dumnealui nu este vorba de razboi!... dar, mai poti sti?).

Cert este insa: scrierea domnului Ioan Chereches cade ca o samanta intr-un loc/teren/pamant timp si anotimp relativ gol si promitor si astfel speram ca si rodul sa fie bun! Ploaia trebuitoare? – aceasta ar fi, probabil, intelegerea cititorului. Dar si a istoricilor ce, din acest caleidoscop aruncat, de catre scriitor, intre pamant („aerodrom”) si cer, pot extrage si filtra „acel putin riguros” cu care ei lucreaza.

Izul iar uneori vizibila (prea?) modalitate gazetareasca nu trebuie sa ne deranjeze, ea fiindu-i si proprie si imposibil de „tradat” autorului. Bineinteles ca acestea se amesteca cu o reala emotie, paginile luand atunci nuante delicate, lirice. Dar acestea fac obiectul unor altfel de analize si judecari, eu trebuie sa repet si sa accentuez: a aparut o foarte necesara scriere, s-a tiparit o spunere despre fapte si in special despre oamenii cei prea putini stiuti, zburatorii (si mesterii) unei aviatii si vremii, dramatice dar si, in felul ei, eroice.

Domnule Chereches, ati construit o necesara punte de trecere! Va felicit, va strang mana cu prietenie, colegialitate si incredere, cu satisfecatie si promisiunea ca la intalnirea noastra o sa bem o vodka chiar daca, dupa aceea, va trebuie sa mergem la C.dorul doctor (medic) Vasile Marin!

Cornel Marandiuc

P.S.: De fapt, dupa bine cumpanitul cuvant introductiv al domnului Gl.av. Aurel Niculescu, de inceput (dupa ce isi declara dreptul si premisa scrierii) autorul, in intaia sa abordare din cuprinsul cartii („Primul pas” – pag.9-16) ridica abrupt si dureros o esentiala problema: atitudinea romanilor fata de propriile detineri, fata de propriile infaptuiri, fata de propria istorie aeronautica cum si a felului cum au stiut ori N-AU STIUT s-o mentina intre funtariile Adevrului si s-o onoreze – iata probabil una dintre importantele motivatii ale scrierii prezentei carti! Cea de a doua (sau o „alta prima motivatie” fiind OMUL ZBURATOR – acei nenumarati (in volum exista peste 170 de infatisari prin cuvant sau imagine) ce candva, tineri fiind, s-au raspandit peste iarba si beton, peste cuprinsuri de tara si cer, alcatuindu-si fiecare viata si toti impreuna alcatuind viata aviatica a tarii intr-un marcat si indelungat timp... poate pentru fiecare, ori pentru multi dintre ei meritate carti au ramas si vor ramane nescrise; ori AVIATIA ROMANA nu si-a scris inca nici cartile despre cei de inaintea celor strigati acum pe nume de catre Chereches!