Vorbeam cu putin inainte despre cartea d.lui IOAN CHERECHES, tocmai ajunsa in posesia mea si, iata, ea a fost urmata de volumul domnului C.dor (r) CONSTANTIN IORDACHE – fidelul, statornic si apreciatul colaborator permanent al fostei AVIATIA si a ORIZONT AVIATIC , volum catva asemanator cu cel amintit si asupra caruia am exprima unele pareri.

Asemanarea declarata consta in: situarea perioadei istorico aviatice, cateva comune modalitati ale abordarii si alcatuirii unui dorit mozaic – prin alaturarea unor mai mult ori mai putin diversificate module, asemanatoare insa in desen si culoare. Diferentierea constand, pare-se, in temperatura (si temperamentul?) dovedite si categoric imprimate. Caci unul (Chereches) este totusi doar observatorul din marginea campului de zbor, liber nu a fabula ci a poetiza, a arunca cu metafore in avioane si cu sentimente in aviatori, iar celalalt (Iordache) apartinand „tagmei”, situandu-se in interiorul sever si metalic neted, de pe care aluneca”, devine mai rezervat, mai exact, mai scurt si „la obiect”, mai dur si retinut in fata „mortii aviatice” si mai econom in gratitudinea si lauda reusitelor: gasesc ca este o SITUARE si o STARE specifice celui direct apartinator – pilotului militar al vremii, sistemului si chiar „avionului vremii”.

Cartea (culegerea unor aparent „texte”) d.lui Iordache incepe prin a vorbi despre viata familiilor de aviatori, cei traiti in marginea aerodromurilor militare situate „cine stie unde – pe undeva!” (pag. 7-10, „Preliminarii”). N-am auzit ca viata, felul (impus) de viata al familiilor de aviatori, vietuind in „coloniile” de aerodrom, situate „la mama dracului” ori „unde si-a intarcat mutu iapa” (uneori astfel situate), ridicate si organizate intr-un anumit si calculat specific, cu bune decenii inainte, sa se fi schimbat!... Cu aceasta incepe meritul volumului d.lui C.tin Iordache, prin faptul ca, scurt si „pe sleau” aminteste „soarta” imuabila a familiilor zburatorilor militari romani, cantomate prin baragane aero militare, izolate in „siguranta necomunicarii”, in enclavele acestor colonii militare unde desigur poti asculta si inregistra fiecare oftat ori ras si cenzura fiecare cuvant scris. Au avut si au altii aerodromuri „la dracu-n praznic”, dar asigurate cu nivel de confort al vietii si facilitatii demne de a fi invidiate chiar si de catre multi oraseni! Aaa... faptul ca nimeni nu s-a gandit, cu devarat, la situatia familiilor (deci si la acest „minor” aspect... nu-i asa, tovarasi?), este firesc, caracteristic, emblematic si propriu specific unei societati, conducerii politico militare etc., caci, la urma urmei, nu este mai sigur sa mentii pe acesti oameni (si familiile lor) detinatori de „secrete”, izolati, in siguranta necomunicarii, in pustietatea arida a coloniilor (am numit – militar aviatice)? Ba bine ca nu! Deci inainte de a vorbi despre avioane (fie ele si supersonice... ori tocmai supersonice!) si ispravi aviatice, este bine ca autorul a spus despre conditiile... inainte nu se putea vorbi, iar accesul „tertilor” in astfel de locuri era fie oprit, fie controlat „la sange”. (nici chiar acum oficialii politici ori militari nu-si gasesc preocupare si nu-si fac „titlu de glorie” in a ne povesti asupra!...) Faptul ca totusi, acolo, oamenii au cautat si au reusit sa-si „faca o viata” si de familie, este cu totul altceva, cum „altceva” este si starea de romantica amintire a ex-aviatorilor fata de vietile lor, fata de anii lor cei multi si puternici imprejmuiti cu izlul kerosenului, flacarile motoarelor si „blocurile” stereotipe si sarmane in care si-au adapostit (ori expus?) fericit-dureroasele lor vieti.
Fata de titlul „revelion la clubul garnizoanei”, dincolo de retetele culinare specifice, tangouri ingaduite si „sarbe patriotice”... fir-ar sa fie(!) nu poti totusi sa uiti, sa nu te gandesti cum in acele zile de mandrie si mandrire a acestor „noi aviatori”, zeci de „alti aviatori romani”, eroi ai aviatiei, tarii si razboiului (abia incheiat) erau chinuiti in puscariile Romaniei comuniste, de catre acei zambareti ori incruntati conducatori ce tocmai infigeau stele in umerii pilotilor ce la Deveselu ori aiurea sarbatoreau revelionul si isi faceau trecerea pe supersonicul MIG-19! Da, nu poti, oricat de frumos acesti „supersonici de ieri” vorbesc astazi „de bine” si despre mai varstnicii lor „frati intru aripi” atunci intemnitati fara de vina! Este adevarat insa ca daca „pe atunci” doar ar fi pomenit numele acestor aviatori mucenici, „noii aviatori” zburau din aviatia „populare” nu pe proaspetele supersonice ci pe „a treia cizma”... cel putin! Iar toate acestea nu se pot uita, n-ai cum ocoli ori refuza gandul spre ele, poti sa intelegi si acei: timp, oameni, simtiri, temei, necunoastere sau cunoasteri, cinste, prudenta si conservare ori, dimpotriva, ura, cumplita nepasare si acerba catarare nu atat spre cer cat spre parvenire in grad, functie, puterea orgolioasa a conducerii si aprecierea venita „de sus”! Spre a incheia digresiunea (dar nu si problema!), ar trebui din nou sa ma intreb: ce fel de mate (caci sufletul este exclus!) or fi avut cei ce i-au pazit pe tinerii veniti in „noua” aviatie, din autentica dragoste si atractie spre zbor, de a nu se apropia si pronunta fata de inaintasii lor emeriti? (Si cand te gandesti ca toti acesti demonici pazitori de ieri ai pilotilor fac acum pe veteranii aviatori!)

Uneori si intr-un anumit fel autorul, vorbind despre avion, indica de fapt omul si calitatea acestuia: „Supersonicul nu se uita la epoleti sa vada cu ce grad are de-a face; nu-i pasa daca pilotul este locotenent, capitan ori comandor. Pilot bun sa fii. Il infurie impostura si prostia si nu le iarta.” (Desgur, afirmatia se face AZI dar era valabila si IERI). Ca sa urmeze, prin nenumarate pagini, intamplari relatate, exemplificari, ipostaze ale zborurilor de zi si de noapte, in conditii meteo grele ori in misiunile dificile interceptarii, o suficienta prezentare ce va susutine prezumitii, catalogari, note acordate.

Autorul isi preia „din mers” personajele si ipostazele, acesti si acestea situandu-se de-acum la un nivel avansat, cel al pilotului format pentru avionul cu rectie, experimentat astfel, aflat insa in fata nivelului imediat superior – avionul supersinic. Un „salt”, un „examen” pe care majoritar pilotii il reusessc iar minoritarii se pierd in anonimatul si inevitabilul procent al celor „cazuti la datorie” (si intru progres). Experientele traite si relatate contin puternice doze de autentic dramatism si este regretabil ca autorul – insusi pilot al acestor avioane – nu reusestze ori doar nu insista in a regla tensiune si trairea personajelor aflate in aceste ipostaze, confruntari de limita si muchie (doar le declara), ezitand de facilitatea unei fel de neutralitati, cum si a economiei ori „zgarceniei verbale: acestea pot fi insa modalitatile autoimpuse ale celui personal trecut prin astfel de experiente si limite. De fapt aproape integral cartea este organizata ca un vademecum tematic si iata intitulari ale problematicii: celula de alarma, pregatirea pilotilor la sol, zboruri de zi, neglijente mici cu efecte mari, atentie la pasari!, conditiile meteo si aviatia, zboruri de noapte, senzatiile false in zbor etc., cum si, in final, fisarea (tehnica) a avioanelor MIG – 19, 21, 23, 29 si IAR-93. Sub intitularile acestor mini ori micro capitole problematica este „tratata” prin scurte sau foarte scurte relatari faptice, ale unor piloti, dezvaluite camaradului autor. Astfel sub fiecare titlu se „ascunde” (ca apoi sa se infatiseze) un om, un pilot si „patania” sa, intotdeauna pilduitoare; in majoritatea cazurilor acesti piloti sunt invingatori, prin calitatile lor profesionale si morale, reusind, sa stapaneasca, sa rezolve si astfel sa invinga situatii limita, periculoase omului si avionului, aparute in parcursul zborului, misiunilor. Dar, evident de neinlaturat si cazurile in care „reusita” ii revine destinatarului (crud si orb?) neiertator; tot in acest context voi aminti pertinenta observatie a aviatorului autor privitoare la pregatirea pilotului cu ajutorul simulatorului, limitele acestuia si diferentierea (in dezavantaj) fata de instruirea, insusirea acumulata prin experienta zborului efectiv. (Iata: „In timpul antrenamentelor la simulator, conducatorul de zbor le creeaza pilotilor momente care simuleaza diverse „avarii” si care vizeaza formarea deprinderilor si a reflexelor, atat de necesare in situatia cand ele au loc in realitate, in aer. Totusi „ceva” lipseste acestor antrenamente. Le lipseste tocmai starea emotiva, atat a pilotului, cat si a conducatorului de zbor, dar, mai ales, le lipseste dialogul dintre pilot si conducatorul de zbor, la sala pilotul, in cazul uneia ori alteia din avarii, executand mecanic manevrele ce se impun. In realitate, in plin zbor, la inaltimi de mai multe mii de metri si la viteze adesea supersonice, cand secundele sunt cu zgarcenie dramuite, tocmai reflexele – care se dobandesc, asa cum spuneam, mai ales la sala – iti pot juca uneori nedorite feste. Simulatorul formeaza mentinere reflexe, fiind, fireste, necesar in pregatirea pilotilor, mai ales a celor tineri, dar nu poate suplini zborul. Nu are cum sa-l suplineasca! Fiecare zbor este o premiera, contine in el ceva inedit, irepetabil si tocmai senzatia aceasta de veridicitate, esentiala in zbor si resimtita de fiecare pilot in felul sau, nu poate fi reprodusa, simulata.”)

Desigur usor putem cadea in capcana din care tonul sau felul scrierii prezentei carti sa ni se para sec, arid, impersonal si refuzand a personaliza, amintind de stirile ori reportajele din „iepoca de aur” a tarii (implicit si a aviatiei!). Sau un fel de telegrafiere, de sablonare aplicata oamenilor si cazurilor aduse in discutie. Spun aceasta intrucat pot exista initial astfel de aaarente si indicii dar, spun (repet) particularitatea cazului: autorul este efectiv un zburator, un pilot de supersonice, mai apoi indeplinitor al unor functii superioare de conducere militar aviatica – ambele ipostaze sunt de obicei caracterizate, clar marcate de o rigurozitate si un verbal strict necesar (dar concis si indeajuns cuprinzator), „intrate in sange” si aplicate, iata, chiar in ipostaza scrierii... motiv pentru care am facut asemanarea cu un vademecum: vreti sa stiti ce inseamna zborul pe supersonic? Care sunt aspectele? In ce constau problemele? Riscurile? Satisfactiile? Poftim, iata-le! Vorbesc in cunostinta de cauza, am fost si am zburat si eu, am trecut prin toate si (bingo! – cum ar spune junii actualei generatii...), am ramas in viata! Din aceste cauze si cu aceste motivatii am scris astfel. Poezie exista in zbor, poezie exista in cer, cum si peste pamantul vazut din cer, dar aceasta este o alta „poveste”, alta preocupare, alta „carte”, nu a mea si nu de data aceasta.

Da, astfel ne-ar putea preveni sau astfel ar putea preciza in final autorul dar desigur ca noi, cititorii, am inteles multe si singuri! Poate autorul sa nu fi stiut ori sa nu fi vrut (in planul sau strict) a face cunoscuta o lume mult mai mare, complexa, interesanta, fascinanta decat aceea aflata in cartea sa, aceea gasita in felul si „cantitatea” cum el a „transat”, a redus selectiv marea lume a zborului si zburatorilor, trebuie sa te obisnuiesti cu „retetele Iordache”, cu dozele foarte mici dar aflate aproape toate, pentru „toate cazurile” si cu totusi putere de actionare. Unele inexactitati (ori lipsa unorprecizari de-acum posibile) exista darnu sunt grave, poate putin suparatoare ori de neinteles (exemplu cazul Tache/Budiaci: nu se aflau pe aerodromul Mihail Kogalniceanu, antrenandu-se in zbor pe supersonicul...”, ci se intorceau de la o aplicatie ce avusese loc in Bulgaria; neprecizarea unor locuri ale „actiunii” ori numele celor implicati, intrebuintandu-se atat de vehiculatul depasit anonimat „aerodromul... unitatea... comandantul... pilotul...”, etc.)

Cu toata economia la cuvant, cu toata rigoarea analistului, cu tot cantarul farmaceutic, C.tin Iordache apare si ramane total implicat si foarte apropiat de camarazii sai zburatori, simtirea si sentimentele sale, aprecierea si pretuirea pentru ei asemanantu-se cu delicata apropiere a logodnicului fata de fata iubita. Avem astfel (parca totusi cu izul inconfundabil al Editurii Militare) inca o scriere, inca o care despre zbor, zburatori si despre un anumit timp aviatic romanesc.

P.S.: (Revenind la „cuidatul” titlu ce am dat acestor opinii): „Dajdlivam vecerom, vecerom, vecerom/ Kagda piloti priamo delati stalo niecevo/ Mi prizemlimsea ma stalom/ pagavarim a tom, a siom/ I nasu pasenku vesioluiu paiom: Para puti darogu!... (= E timp de plecare!...); „canta autorul in cuprinsul cartii, intr-o romaneasca rastalmacire, acest cantec sovietic... eu insa mi l-am amintit asa cum il cantam pe vremuri... dar a venit timpul sa spunem acelor vremuri „pára púti darógu! – e timp de plecare!

Corenl Marandiuc