4. PRIMA ZI DE RAZBOI
Pe la 15-16 iunie aflandu-se in alarma pe aerodromul Mizil, intr-o dimineata s-a anuntat ca toate echipajele sa fie gata de zbor si sa se adune imediat la cortul comandantului, care era de fapt si biroul operativ al unitatii.

Dupa adunarea acestora (piloti si observatori), Lt. C-dorul Zaharescu a procedat intr-un mod neasteptat: era vadit emotionat, a scos din sertarul unui mic birou un teanc de plicuri inchise si sigilate, a inmanat fiecarui observator cate unul, ordonand ca acesta sa nu fie deschis decat dupa decolare, dupa ce pilotul va face turul de pista obisnuit si se va plasa in patrula respectiva.

Drace! se gandeau toti, „Nea Puiu” a luat-o in serios!...

Glumind intre ei pe seama „secreto-maniei” ivita peste noapte, dar nemaiavand nici o indoiala ca „momentul” banuit de ei a sosit, toti au fugit la avioanele gata alimentate de cu seara si pregatite pentru zbor, au urcat fiecare la locul sau stiut dinainte si apoi... gata!...: pregatirea de decolare, pornirea motoarelor cu respectivele jeturi de fum mirosind a ulei de ricin ars evacuat de tevile de esapament, rularea unul cate unul, pe patrule, spre T-eu, aici o ultima ambalare de control a motorului si la semnalul starterului cu fanionul... racnetul peste umar al pilotului: „Gata?”... in spate strigatul observatorului ridicat in picioare, calare pe strapontina lui: „Gata!”, cu gura apropiata de urechea pilotului... apoi cate o cruce facuta de fiecare membru al echipajului ca orice bun crestin ce era, mai ales acum, cand stiau ca pleaca la razboi, motor in plin... Atentie la decolare, caci desi aerodrom aveau destul, slava Domnului, IAR-ul 37 avea prostul obicei sa „fure” atunci cand pilotul nu era atent si in, fine, decolarea, unul cate unul... Viraj stanga conform ordinului, formarea patrulelor de cate trei avioane si... deschiderea plicurilor lui Nea Puiu...

Pe cate o jumatate de coala de hartie se putea citi: „ruta Buzau - Ramnicu Sarat, aterizarea pe aerodromul Sihlea, care era marcat si usor de identificat, fiind inconjurat de paduri...

Nici o problema pentru nimeni, aproape ca nu era nevoie de harta; au ajuns repede la destinatie, iar la 10-12 km spre N-E de Ramnicul Sarat, aproape inconjurat de padure, s-a vazut marcajul aerodromului Sihlea si un T-eu enorm facut din panza alba, intins pe iarba...

In scurt timp avioanele au aterizat unul cate unul, pe masura ce patrulele soseau si totul s-a terminat cu bine: avioanele au fost dirijate de personalul aflat deja pe aerodrom, spre liziera padurii din sectorul de Sud al terenului, destinat unitatii lor; aici avioanele au fost manevrate si parcate pe cat era posibil cu ampenajul si o parte din
fuselaj intre pomi, sub coroanele acestora...

Dupa amiaza a sosit si intregul esalon rulat, dupa care s-a inceput instalarea de corturi pentru personalul escadrilei, apoi amenajarea locurilor pentru adapostirea utilajelor, a munitiei, iar bombele de 50 KG erau stivuite in gropi anume facute printre pomi, in interiorul padurii... Noaptea tarziu totul era terminat, toata „zestrea” escadrilei
fiind pusa la adapost.

S-a aflat imediat ca pe aerodrom se mai aflau si alte unitati de aviatie, ca de exemplu o unitate de bimotoare Potez-63, de recunoastere indepartata si bombadrament, care in acea vreme erau socotite ca cele mai reusite si mai moderne bimotoare din dotarea aviatiei Romane. Mai exista si o escadrila de avioane de recunoastere indepartata Bristol-Blenheim, cumparate din Anglia; ambele tipuri de avioane si-au facut datoria in conditii foarte bune la inceputul razboiului (anii 1941-42), pana cand din cauza lipsei pieselor de schimb, ce nu mai puteau fi cumparate din Franta si Anglia, spre sfarsitul razboiului au inceput a provoca accidente, dintre care unele cu urmari tragice; ca urmare au fost retrase de pe front si trimise in tara la flotila din Brasov, dar acolo au provocat accidente cu urmari tragice. Dintre acestea se poate aminti cel intamplat la 14 mai 1945, cand un avion Blenheim Bristol s-a prabusit in apropiere de Huedin, cu un echipaj compus din Cpt.av. Marin Eugen, Cpt.av. Popescu Stelian, Lt.av. Popescu Tiberiu (Tibi) care pilota si Lt.av. Constantinescu Decebal, fost in a doua parte a razboiului in Esc. 78 „Litoral”.

Primii trei au murit, iar al patrulea grav ranit, a supravietuit si dupa razboi a zburat ca pilot de linie la T.A.R.S. (Transporturile Aeriene Romano-Sovietice).

Al doilea accident grav s-a intamplat vineri 8 mai 1947, cand altul din aceste avioane retrase de la zbor (in sfarsit), un bimotor Potez-63, a mai suferit o ultima reparatie si revizie in cadrul Flotilei 1 Bomb. Brasov, dupa care a urmat un zbor de incercare in jurul si deasupra aerodromului. Pilot era Adj. sef Dinca Marin, care era cotat ca unul din cei mai buni piloti de bimotoare din cadrul flotilei si fusese pe front inca de la inceputul razboiului, adica 1941 in cadrul Grupului 5 Bomb. pe Heinkel 111 si apoi pe alte tipuri de bimotoare.

Venind la aterizare, unul din motoare a cedat brusc si avionul aflat la cca 70-80 m inaltime, s-a angajat in pierdere de viteza, a fost „placat” pe pamant si a luat foc, carbonizandul pe bietul Dinca.

A cazut chiar in curtea Flotilei, mutata atunci in baracile de lemn ale unui regiment A.A., sub privirile neputincioase ale personalului, care nu s-a putut apropia din cauza flacarilor. Printre martori oculari se afla si cpt.av. Stoian Dan, fost pilot in Grupul 5 Bomb.

Pe atunci flotila era ocupata de aviatia sovietica.

Inmormantarea a avut loc in ziua de duminica 4 mai 1947, in cimitirul din Scheiul Brasovului, zi senina, frumoasa, cu multa lume (militari si civili) si cu multe flori. La mormant a vorbit Adj. sef Piturca D-tru si C-dorul Vlasceanu.

Revenim acum la Sihlea, trebuie adaugat ca la Esc. 18 bombardament usor a fost anexata si o formatie de bimotoare Bloch-210, care se aflau pe aerodrom. Aceste avioane erau de tipul celor pe care in 1938 Franta le livrase Spaniei Republicane, in timpul razboiului civil. Erau avioane foarte mari, greoaie, cu foarte mica viteza de zbor, deci foarte vulnerabile. Rezultatele obtinute de republicani in Spania au fost dezastruoase, ele avand ca adversare avioanele de vanatoare germane Heinkel-112 si avioanele de bombardament greu Heinkel-111.

Comandantul unitatilor de pe Sihlea era C-dorul Ceausu Gheorghe.

Dupa sosirea tuturor unitatilor de aviatie pe aerodrom, nu a avut loc nici un fel de activitate de zbor... Toata lumea era in asteptare si doar personalul tehnic era ocupat cu verificarea avioanelor si alte operatii de rutina, avand in vedere ca mari evenimente erau asteptate sa se produca din zi in zi... Noaptea, parte din personalul navigant sedea
tolanit pe iarba discutand despre tot ce le trecea prin cap, iar ziua faceau acelasi lucru la soare... Asa s-a intamplat ca intr-o noapte tarziu de tot Slt. Marinescu, iesind afara din cortul lui, vazu deasupra padurii, in partea de Est a aerodromului, la nu mai mult de 100 m deasupra padurii, un manunchi de 7-8 „stele” diferit colorate, care la inceput i se paru a fi chiar stele, dar imediat deslusi ca nu erau decat niste mici baloane colorate
diferit si care sedeau nemiscate (cel putin asa i se parea lui)... La inceput crezu ca era numai o inchipuire, dar nu era; ba inca ceva mai mult, observa ca si in partea de Vest a aerodromului, si tot deasupra padurii, era ceva la fel...

Nici o miscare, nici un zgomot, nici pe pamant si nici in aer...

Nu mai incapea nici o indoiala, gandi el imediat, aerodromul era semnalizat... Astepta incremenit de emotie urmarea fireasca a acestei semnalizari, adica un zgomot de motoare la inaltime,... dar nu se auzi nimic. Dupa un timp de 10-15 minute, semnalele disparusera.

A doua zi nu spuse nimanui, dar in noaptea ce a urmat si tot pe la aceeasi ora tarzie, iesi din nou afara din cortul-dormitor, fara sa fie simtit de cei care dormeau si constata ca acele semnale colorate erau din nou deasupra padurii, asemenea baloanelor colorate purtate odinioara cu sfori agatate de maini, de vanzatorii de la balciuri.

De asta data, in dimineata urmatoare, s-a prezentat la C-dorul Zaharescu Petre si ia povestit cele vazute de el. Totodata i-a cerut si permisiunea ca la noapte sa intre in padure insotit de vreo zece ostasi inarmati si sa vada ce se petrece acolo...

Nici o obiectie, desi comandantul se arata mirat de cele auzite, despre care nu stia nimic... Ca urmare, Lt. Marinescu insotit de zece ostasi inarmati si raspanditi „in tragatori”, au intrat in padure, in partea de N-E... Nu era prea optimist ca va gasi ceva ziua si gandea ca o asemenea operatie trebuia executata noaptea. Dar nu mai era timp...

Padurea nu era prea deasa la margine, dar afundandu-se mai in adancime, luminozitatea scadea tot mai mult... Inaintau tacuti si pe cat posibil fara zgomot, putand vedea la 10-15 m inaintea lor. Dar nu se observa nimic suspect... Au continuat sa inainteze si intr-un tarziu, cand probabil intrasera vreo 200 m in padure, observasera in
fata ceva care misca... Au mai mers cativa metri si au putut vedea intr-un mic luminis, trei ciobani, care la randul lor auzisera si ei zgomotul facut de ostasi.

Intre-adevar erau trei ciobani care sedeau in picioare si vorbeau intre ei... Auzind zgomot s-au intors cu fata intr-acolo si au asteptat. Ciobanii erau imbracati cu cojoace lungi cu blana pe dinafara, cu caciuli tuguiate si cu opinci in picioare. Se sprijineau in bate lungi ca toti ciobanii...

Apropiindu-ne suficient ca sa vada distinct Slt. Marinescu si ostasii lui au recunoscut pe unul din ciobanii ca fiind Adj. Mihaescu poreclit „Guvidul”, din cauza staturei lui mai mult mica, ce era pilot (si inca foarte bun) pe avioanele Bloch.

Ceilaltidoi erau ostasi sau gradati din escadrila lui. „Ciobanii” au salutat si la intrebarea legitima a ofiterului despre ce se intampla acolo, Mihaescu a raspuns ca si el observase acolo lumini multicolore care apareau noaptea si ca intrigat, luase cu el doi ostasi, se imbracasera in straie ciobanesti si au petrecut noaptea in padure, considerand astfel ar fi putut dezlega enigma.
– „Si ati putut vedea ceva?"
– „Absolut nimic!” a fost raspunsul. „Nici un zgomot, nici o miscare. Am ramas toata noaptea treji, pandind, dar degeaba.”
– „Dumnezeu stie ce se imtampla aici”, mai adauga adjutantul.
– „Bine, dar ele n-au putut veni acolo din senin! Cineva sau ceva le-au produs” adauga ofiterul. „Ce poate fi oare?, spuse el mai departe, mai mult pentru sine.

Toti au revenit la unitatile lor. Marinescu nu-si aminteste daca odata cu el au venit si cei trei „ciobani” asa cum erau imbracati...

„Evenimentul” nu a mai fost discutat. Cert este ca „minunea” nu s-a mai repetat, iar cand a fost cunoscuta de catre comandanti, nu i s-a mai dat nici o importanta, considerandu-se probabil ca scopul pentru care fusesera facute acele semnalizari luminoase, indiferent de cine, nefiind atins nu mai este cazul sa se vorbeasca despre ele... De altfel nici n-ar mai fi fost timp pentru discutii, pentru ca in noaptea de 21-22 Iunie 1941, tot personalul navigant de la toate unitatile de pe aerodromul Sihlea a fost chemat urgent in Biroul Operativ al C-dorului Ceausu...

Un bec electric agatat de tavan imprastia o lumina anemica si trista. Tacerea aproape absoluta a participantilor facea atmosfera mai incordata si mai apasatoare, inimile tuturor bateau ca nebune caci toti stiau aproape cu siguranta ce li se va spune...

In fata celor adunati in cort, in spatele unei mese mari pe care se afla intinsa o harta si cateva coli de hartie scrise la masina, sedea in picioare C-dorul Ceausu Gheorghe.

Era foarte palid si vadit emotionat. Cu un glas abia auzit, rar dar ferm, incepu sa vorbeasca:
– „In aceasta noapte de la orele...., suntem in stare de razboi cu URSS, alaturi de aliatii germani!”

Urmara alte doua-trei fraze scurte prin care cerea tuturor militarilor aviatori sa-si faca datoria catre tara. De altfel era convins ca toti vor corespunde asteptarilor. Continua spunand mai departe ca dupa cum era informat, dar si dupa parerea lui, razboiul nu va mai dura mult si probabil in doua-trei saptamani se va termina cu victoria armatelor germane si romane... Atat!

Toata lumea la unitati, gata de lupta conform ordinelor ce vor fi primite.

Cortul a ramas aproape gol!...

Cine a trait un astfel de moment, avand pe deasupra si acel elan, acea „inima tare”, acea nepasare nebuneasca in fata mortii care incepuse a le da tarcoale, acea nepasare cum o aveau toti acei tineri in varsta de 25-30 de ani, isi poate imagina pentru ce un astfel de moment a ramas intiparit pentru toata viata in mintea si in inima lor, asa cum fierul inrosit in foc lasa urme care niciodata nu se sterg...

Fara sa stie nimeni, fara sa vada nimeni, dupa plecarea lor din cort in acea noapte de 21-22 Iunie 1941, prin deschizatura care servea drept usa, a mai iesit fara indoiala o naluca, o fantoma imbracata in valuri negre, largi, fluturand in urma-i... Ea plutea mai mult decat mergea si s-a oprit o clipa privind peste umar inapoi... In orbitele-i goale de harca licareau doi carbuni aprinsi, in timp ce gura-i descarnata lasa sa i se vada ranjetul; un hohot de ras neomenesc a iesit din gura-i deschisa. A disparut in noapte, clantanind din oasele care loveau intre ele, sub voalurile negre. Agita coasa pe deasupra capului. In urma ei lasa miros de pamant umed, ca acela iesit dintr-o groapa proaspat sapata. Doar hohotul de ras neomenesc se mai auzea, puternic la inceput, apoi din ce in ce mai slab, urcand spre tariile vazduhului pana a disparut cu totul... Era moartea care venise sa-si vada „recolta” pe care va incepe sa o secere doar peste cateva ore...

„RAZBOIUL VA DURA PROBABIL DOAR DOUA-TREI SAPTAMANI”
Nimeni in afara de ea nu stia cat va dura!...
Nimeni n-a mai putut dormi in acea noapte!...

Nici n-a inceput sa se lumineze bine de ziua cand urechile celor ce ramasesera afara, neputand dormi, percepura un zgomot slab de tot la inceput, ce abia se auzea in directia muntilor, la N-V de locul unde se aflau ei. Zgomotul acela, ca un huruit uniform si continuu, incepu sa creasca din ce in ce in intensitate, deveni puternic, tot mai puternic in semiintunericul ce domnea inca, aerul incepu sa vibreze. Huruitul se apropia tot mai mult, deveni mai usor de perceput si fu in fine identificat ca fiind zgomot de motoare, multe, foarte multe motoare, care insa nu veneau spre ei ci treceau prin dreptul lor, la o distanta si la o inaltime destul de mare... Huruitul cuprinse tot vazduhul, aerul vibrand loveste timpanele celor care privesc spre Nord incremeniti de emotie pe aerodromul Sihlea, incercand sa distinga ceva in zorile care incepusera sa apara... Apoi incet, incet, huruitul pare ca incepe sa dispara spre rasarit dar in timp ce se indeparta un alt zgomot abia auzit asemanator primului, incepu sa se auda dinspre
munti, creste din ce in ce in intensitate ca si primul, trece si el prin fata lor la inaltime, disparand apoi treptat spre rasarit... Nici acesta nu apuca sa dispara complet ca altul la fel ii lua locul. In cele din urma nu parea a fi un singur huruit care aparea din apus si disparea spre rasarit, ci zeci dintre acestea pareau ca se aud unele dupa altele de dincolo de munti si se pierd in inaltime spre rasarit.

Stiau ce era! Treceau unele dupa altele in valuri imense formatii de bombardiere, in urma altora tot asa de imense, de nu se mai terminau. Nu vibra numai aerul de deasupra lor ci si pamantul parea ca tremura sub picioare, pielea se incrancena de emotie, parul li se ridica pe crestetul capului...

Nici unul dintre ei, nici cei mai in varsta, nu-si inchipuisera probabil ca o asemenea forta aeriana putea fi vreodata ridicata. si ce se intampla oare unui obiectiv peste care cadeau bombele, macar numai o parte dintr-un asemenea tavalug?

Se luminase de ziua. 21 iunie 1941! Zgomotul din vazduh incetase... Zorile primei zile de razboi!...

In sectorul Grupului IAR-37, Bloch-210, nici o miscare. La Potez-uri si Blenheimuri se iscase insa o forfota neobisnuita. Se porneau motoarele, se ambalau unele dupa altele la turatii mari, dupa tipic. Totul prevestea ca acestea vor porni imediat in prima lor misiune de razboi... si asa a si fost: au decolat si au disparut spre Est.

Escadrila 18 bombardament usor continua sa astepte. si Bloch-urile la fel...

Dupa circa o ora de la decolare, poate si mai mult, avioanele Potez-63 au inceput sa vina la aterizare, dupa indeplinirea misiunii. Aterizau unul cate unul si erau dirijate spre locurile de parcare. Un loc insa a ramas gol...

S i deodata o stire tragica se raspandi alarmand tot aerodromul: aviatorul Potez 63 nr.1 pilotat de Adj. Timotin Matei, avand observator pe Slt. Popescu C-tin, dupa bombardarea aerodromului Bolgrad (Izmail), fiind lovit de vanatoarea sovietica, a cazut in lacul Brates.

Tacerea si-a asternut zabranicul negru peste echipaje... Din fericire echipajul a reusit sa se salveze luptandu-se sase zile cu mlastinile, stuful, foamea si tantarii, dupa care au revenit la Sihlea.

La Grupul de recunoastere Blenheim s-a petrecut ceva si mai tragic: avionul pilotat de Cpt. Batacui Cornel, comandantul Esc.1 Rec. avand observator pe Slt. Uratu Nic. si telegrafist Smtr.II – Caruntu, s-a prabusit atacat de 6 avioane de vanatoare, intreg echipajul a pierit.

(N.N. – Datorez cele relatate, in cuprinsul ultimelor doua aliniate de mai sus, regretatului meu prieten si camarad desavarsit, acelui om de mare valoare sufleteasca, acelei inimi de adevarat ROMAN patriot, care a fost Cpt. Stanculescu P. Virgil . De altfel tot lui ii datorez hotararea de a incepe sa scriu aceste modeste amintiri din timpul
razboiului, in calitate de participant direct la acesta, incadrat in cele doua unitati de aviatie despre care va fi vorba aici.)

Revenind din nou la Sihlea, trebuie sa mentionez ca odata cu venirea amiezei, apareau si primele victime, primii eroi aviatori romani cazuti la datorie in prima zi a razboiului.

Cei de la Esc. 18 Bomb. Usor n-au apucat sa se dezmeticeasca bine dupa aflarea tristelor vesti ca s-a dat alarma si pentru ei: adunarea a 9 echipaje IAR-37 la cortul comandantului. (trei patrule a cate trei avioane).

„Gata!”, au gandit toti. Le-a venit randul si lor... Nici nu se putea altfel de vreme ce, daca ar fi fost sa se creada ce le spusese azi noapte C-dorul Ceausu (ca razboiul se va termina foarte repede) aceasta inseamna ca inca de la inceput inamicul trebuie lovit in forta si cu toate mijloacele de care dispune. Acesta era de altfel si unul din principiile
razboiului...

Asa ca si germanii (ale caror masive mijloace terestre si aeriene le vazusera si auzisera), dar si romanii, se grabeau sa loveasca tare. Fiecare cu ce avea la dispozitie... dar din nenorocire romanii aveau tare putine mijloace, mai ales aeriene.

Odata adunati, C-dorul Zaharescu Petre le citi echipajele si ordinea patrulelor, le indica misiunea si obiectivul, dupa care le mai spuse si felul cum credeau cei ce ordonasera misiunea ca aceasta va putea fi indeplinita cu maximum de efect si minimum de risc.

Deci... atentie!:
a). Vor ataca aerodromul Izmail (iar Izmail)
b). Se urmarea distrugerea a ceea ce se afla in perimetrul lui, dar si neutralizarea aerodromului prin producerea de gropi cauzate de cele 54 bombe de cate 54 kg.
c). Pentru ca eficacitatea bombardamentului sa fie cat mai mare, cele trei patrule vor fi esalonate catre dreapta, una dupa alta la 150-200 m distanta iar inaltimea de atac nu va depasi 400 m.
d). Ruta de urmat va fi imediat la Sud de Braila-Galati, dupa care vor trece in Dobrogea si ajunsi in dreptul orasului Izmail vor schimba directia spre Nord. (Obiectivul se va putea vedea de departe, de la inaltimea de 1500-2000 m ce o vor avea inaintea virajului spre Nord).
e). Dupa lansarea bombelor la 40-50 m distanta una de alta (?), viraj stanga, apoi cu maximum de viteza indarat peste Dunare si inapoierea la Sihlea, pe aceeasi ruta ca la ducere. Se va urmari pastrarea formatiilor in patrule (pe cat era posibil).

Dupa cum se vede, teoretic totul era extrem de simplu. Nu mai ramane decat sa fie executat. Mai ales chestia cu cei „400 m inaltime”, care era „foarte buna”, nu pentru noi, ci pentru cei atacati...

Gata!... Fuga la avioane, pornirea motoarelor, rulajul de start si decolarea unul cate unul, formarea patrulelor in timpul turului deasupra aerodromului, punerea pe directie si in sfarsit urcarea la cei 1500-2000 m inaltime.

Patrulele s-au insirat una dupa alta si un timp s-au putut vedea reciproc. La trecerea
peste Dunare, la cca 20 km. Sud de Braila - Galati, se cam departasera intre ele dar au continuat sa zboare paralele cu fluviul pana ce au vazut in stanga, in departare, Izmailul; desigur ca si cei de acolo i-au vazut! Apoi viraj brusc la stanga, conform ordinului, picaj pronuntat pana in apropierea Dunarii, apoi au depasit in cateva secunde baltile si au ajuns la marginea aerodromului unde de indata au inceput sa curga bombele, una cate una din fiecare avion... Nici nu era nevoie sa fie folosit lansatorul IAR-Barbieri (nici n-ar fi fost timp pentru asa ceva), cu reticulele lui... Deci „la vedere”, cu mana dreapta pe manerul declansator si cu ochii privind prin plexiglasul cabinei... Intr-o jumatate de minut totul era terminat. Dar deodata ajunsi la marginea de Sud a aerodromului, simultan cu inceperea lansarii bombelor, in jurul avioanelor din formatie au aparut o sumedenie de mici nourasi albi, care ii insoteau pe masura ce inaintau. In fata, lateral, dedesubt, deasupra, peste tot se vedeau acei mici nourasi albi
iar avioanele treceau printre ei lasandu-i in urma. Dar in fata apareau altii...

In avionul din patrula a doua, in care se afla Marinescu, avand pilot pe Adj.stg. Tiosa Nicolae iar mitralior de bord pe Serg. Iacob Ioan, totul a decurs bine chiar si dupa acei mici nourasi albi au fost identificati ca fiind de fapt explozii de proiectile AcA...

Vedeau pentru prima oara din imediata apropiere cum arata o explozie de proiectil AcA si uneori, cu tot zgomotul motorului K-14, se putea auzi si bufnitura infundata a acesteia, cand ea era prea aproape. Faceam acum toti trei „botezul” in ceea ce priveste „reactia AcA...”

La timpul potrivit se incepu degajarea spre stanga; in dreapta lor si putin mai in urma Marinescu mai vazu un IAR-37, (cine o fi fost in el?) Uitandu-se in jos catre inapoi, vazu praful starnit de explozii pe aerodrom, dar mai vazu direct in coada lor un alt avion biplan, tot cu tren neescamotabil si cu motor „in stea” insa ceva mai mic decat al lor. Imediat stiu ce era: un vanator inamic, un avion de tip I-15 care se apropia vizibil si-l urmari cum se balansa in sus si in jos, putin la dreapta, putin la stanga, straduinduse sa-i prinda cat mai bine in colimator... Marinescu se scula in picioare, calare pe scaunul-strapontina si-si apropie gura de urechea lui Tiosa care, nevazand nimic din
cele ce se petreceau in spatele avionului lor, intorsese putin capul catre dreapta spre a
auzi ce-i spunea coechipierul lui...

In clipa cand vanatorul paru ca-i prinsese bine in colimator si si mai balansa, Marinescu tipa cat putu de tare „sus”, apoi dupa o clipa, „jos”, in timp ce cu capu intors pe jumatate catre inapoi, vazu si flacarile de la capota vanatorului, care apucasera sa sclipeasca o clipa apoi incetara pentru ca vanatorul sa inceapa iar sa balanseze, repetand „jocul”... Stanga, dreapta, sus, jos,... dar in acest timp nici Iacob Ion nu sedea degeaba. Isi pusese in functie impecabila lui mitraliera englezeaza „Browning” si de cate ori ii venea bine improsca cu lovituri in rafale foarte scurte dar foarte dese pe vanatorul din coada lor. Manevrele descrise mai sus s-au repetat de doua-trei ori, pana cand la un moment dat, dupa ce Iacob trase inca o rafala scurta in vanator, acesta degaja brusc spre dreapta si picand, lasa in urma lui o dara de fum negru... N-a mai putut fi urmarit cu ochii pentru ca in dreapta lor, putin in urma si mai sus, avionul pilotat de Adj.stg.rez. Costinescu, avand observator pe Slt. Lipan Mircea, se prabusea spre baltile Dunarii. Nici foc, nici fum, dar avionul a picat pana a disparut din vedere...

Iacob, care nu fusese atent decat la urmaritorul din coada lor, incepu sa strige cand il vazu pe acesta degajand fum in coada: „l-am doborat, l-am doborat” si se intoarse cu capul spre inainte, dar Marinescu ii arata si IAR-ul care se preabusea...

Veselia victoriei fu intunecata brusc de pierderea unui echipaj dintre ai lor. Avionul lui Costinescu fusese probabil lovit de AcA, cu ultimele rafale trase asupra lor.

Au traversat pe la Sud de Braila si au luat drumul spre Sihlea. Cu cat se afundau mai adanc in spatiul aerian romanesc, cu atat intuiau mai profund clipele grele si pline de risc prin care trecusera. Deci acesta era razboiul pe care de-abia il incepusera! Atunci, in timpul atacului, al scutului interval de 2-3 minute cat durase atacul propriuzis, nu-si putusera da seama bine prin ce treceau, dar acum... acum era altceva! Dar mai bine sa nu se mai gandeasca la ceea ce fusese. Totusi, secventele acelui „film” pe care-l traisera nu le vor uita niciodata...

Zburau spre casa si in jurul lor nu se mai vedea nici un avion. Puternica reactie AcA, apoi atacul acelui I-15 cat si graba cu care se „aruncasera” peste Dunare, pierzand si mai mult din cei 400 m inaltime ce o avusesera, ii dispersase. Fiecare echipaj stia ce are de facut si ceea ce mai ramasese nu mai constituia o greutate.

Grele erau doar inimile lor, ale celor care infruntasera moartea si vazusera disparitia avionului cu cei trei camarazi ai lor. Sublocotenentul Lipan Mircea, proaspat absolvent al Scolii de ofiteri aviatie, sosise la Sihlea cu cateva zile inainte de inceputul razboiului. Era aproape un copil, modest, tacut, aproape timid. Nu se stia daca se mai urcase vreodata intr-un IAR-37. Mai mult ca sigur ca nu...

Stand de vorba cu el o zi mai inainte si presimtind ca pana la intrarea lor in actiune nu mai era mult, Marinescu l-a intrebat din intamplare daca are si el un pistol, asa cum aveau toti ceilalti. Nu era vorba de pistoale militare, asa cum ar fi trebuit sa aiba fiecare, dar pe care si le procurasera pe cont propriu. Nu, nu avea! Si atunci el i-a dat unul din cele doua mici pistoale pe care le avea el, unul mic, de tip vechi (cu „butoi”) si celalalt, un mic Browning. Amandoua erau insa foarte bune si precise. Le experimentase deseori. Ii dadu lui Lipan pe cel cu „butoi”. Revedea in minte scena: Lipan ii multumise si se cufunda din nou in izolarea lui. Presimtea ceva? Cine stie?... Acum zacea undeva in adancurile baltilor Dunarii, alaturi de ceilalti doi. Atat i-a fost sortit sa traiasca!

In timp ce toate acestea treceau prin mintea lui Marinescu, zburand spre Sihlea, iar Iacob nu mai contenea sa povesteasca, vesel nevoie mare (si pe buna dreptate), cum reusise sa doboare avionul inamic care-i atacase, pentru prima oara se strecura o intrebare in creierul ofiterului; acesta l-a obsedat si mai tarziu ori de cate ori isi amintea
de ceea ce se intamplase in prima zi de razboi, intrebare care continua sa ramana fara raspuns sigur, chiar si astazi, dupa 47 ani: oare acel I-15, care-i atacase la Izmail la 22 iunie 1941, fusese intr-adevar doborat, asa cum credeau toti? Daca pilotul inamic, fara indoiala si el un incepator intr-ale razboiului, ca si ei, poate un incepator si in meseria de pilot de vanatoare, vazand ploaia de gloante cu trasoare indreptata spre el, iar rafalele lui nu avusera nici un succes, a avut un moment de ezitare, de descumpanire, sau poate ca fusese chiar lovit de vreun proiectil care fara sa-i pricinuiasca cine stie ce avarie ii strecurase un graunte de teama in suflet? Poate ca s-a temut sa treaca peste Dunare, in teritoriul inamic, poate unul din aceste motive (sau mai multe), foarte firesti de altfel, il determinase sa renunte la atac, sa degajeze si picand sa se indrepte spre Izmail. Fum? Da, fusese vazut fum iesind de sub capota motorului avionului inamic, dar orice zburator stie ca atunci cand un motor este „ambalat” brusc la maximum, sau cum se spune „este bagat in plin”, acesta degaja intotdeauna fum in urma lui. Deci s-ar fi putut foarte bine ca pilotul-vanator care-i urmarea sa degajeze brusc renuntand la lupta si bagand maneta „in buzunar” sa lase in urma lui o dara de fum... Dar n-a mai avut timp sa se gandeasca la cele intamplate, caci ajunsesera la Sihlea.

Deasupra aerodromului se mai roteau vreo doua IAR-uri iar altele doua se vedeau venind la aterizare, unul dupa altul. Au aterizat si ei. In scurt timp toate cele opt avioane revenite pe aerodrom din prima lor misiune de razboi erau aterizate si parcate la locul lor, cu coada intre arborii padurii.

Un loc ramasese gol!...