Motto:
„Fiecare pasare este un acrobat. Cel care vrea sa ajunga
sa stapaneasca aerul trebuie sa invete dexteritatea pasarile. Noi
vom zbura si vom cadea, pana vom putea zbura fara sa cadem.”
Otto Lilienthal
NISIPURILE
DE LA KITTY HAWK...
stiti cum arata si miros ele?: a mare, a „apa
de mare”, a pustietate si sarat, a inedit si vant, a soare
ori ceata, ori rece invrajbire-furtuna, dar, oricum, a speranta
ori amagire, a indemn de ducere... dar spre ce ducere?
Litoral, tarm, Atlantic, ape, nemarginire, undeva departe de aici,
dar pornind de aici, insule si continente, inca timp al posibilelor
descoperiri si cuceriri, inca timp al velelor dar si al motoarelor
marine... spre CE DUCERE, in afara de cea maritima?
Ei bine...
tocmai ca o altfel de ducere ACUM: spre „apele de sus”,
spre cerurile ce strajuitor inalt se afla peste apele marine si
peste ducerile pe ape! O DUCERE spre inalt, o ducere la desprinderea
de pamantul pe care oamenii au construit pana acum doar care si
corabii!...
Nisipurile
de la Kitty Hawk au tradat acum marea si mersul pe mare, ele lansand
mersul pe cer! Acolo, peste ele, a fost unul dintre locurile si
momentele astrale ale Omenirii. Ale inspiratiei si straduintei
omenesti – lansarea zborului cu „MAI GREU DECAT AERUL”...
caci, necontestand si nediminuand „partea cealalta”
de ingeniozitate, merit si sacrificiu, trebuie sa retinem totusi
ca „ce este mai usor decat aerul” (aerostatele de
pana...) oricum se ridica, intr-un fel sau altul...
Vedeti,
stimatilor, totul s-ar putea rezuma la o abrupta fraza:„in
anul 1903 fratii W. si O. Vright au...”, dar eu unul sunt
satul de „fraze abrupte” si va propun sa mai simtim...
caci simtind ne vom imblanzi si prelungi frazele vorbirii, ale
intelegerii si cele ale trairii – ale sufletului deci. Caci
aviatie fara de suflet nu se poate. Iar daca totusi se face, rezultatele
sunt cele amarnice de acum, in diversitatea lor. Ma inspaimant
si ma constern (nu este o metafora!) gandind ca inca nici un om
aviator nu m-a atentionat „stii ca avem 100 de ani de cand
zburam?... facem ceva, spunem o vorba, sarbatorim?...”,
cum si de faptul ca daca eu le-am spus multora acestea, ei mi-au
ripostat cu „da, da, exact... ei si?”
„Ei
si?”!: Ne pierdem in indiferenta. Ne prabusim in nepasare.
Ne complacem in comoditatea de a nu observa, comemora, sfinti
astfel. Ne multumim cu si intr-un prezent unde strict existam,
intr-o aviatie contemporana (ca fractie nationala – in fond
un minimal!), ajunsi aici datorita tocmai celor pe care fie uitam
fie nu suntem atrasi, interesati, emotionati ori doar cuviinciosi
in a-i sarbatori!
...inainte
de dec.’89, pe langa Craciun si Paste, in mod particular,
secret si poate voluptos sarbatoream ziua aviatiei „pe vechi”,
martie/Montesson, ziua regelui, eliberarea Basarabiei si a Ardealului,
debarcarea in Normandia, si altele... acum, obligat nu de regimul
politic al tarii ci de indiferenta ei, am alte „sarbatoriri
solitare” – printre ele poate fi numit si acest astral
17 decembrie!
Totusi,
in cateva cuvinte, sa amintim rezumativ:
In
anul 1900 fratii Wilbur si Orville Wright isi construiesc intaiul
planor(biplan, model Chanute: Octave Chanute, teoretician al zborului,
un pionier al aeronauticii mondiale), experimentand zborul plutit
pe coasta americana a Atlanticului, peste nisipurile de la Kitty
Hawk – statul Carolina de Nord. Initial lansarii fara de
„incarcatura”, mai apoi cu „pilotul la bord”
aflat in pozitie culcata („pe burta” zis pe romaneste!,
pozitie dovedita, in timp aeronautic, propice, ea mentinandu-se
ori reluandu-se odata cu instalarea in suprematie a deltaplanismului.)
In
parcursul 1901 si partial 1902 planorul este perfectionat, pozitia
pilotului mentinitua, numarul zborurilor trecand de una mie...
in fapt totul este un experiment detaliat, atent urmarit, notat
si judecat, uneori asistat chiar de catre „parintele”
Octave Chanute. Planorului i se monteaza comenzi pentru schimbarea
zborului in directie si profunzime, fapt si stare de lucruri (putem
spune „de zbor”) in care experimentarile aduc alte
probleme dar si rezolvari. Aici ajunsi „polivalentii”
mesteri frati construiesc originalul lor motor (4 cyl., 12 CP,
racirea cu apa, greutate 109 kg., carburant petrol...) pe care
il monteaza pe evoluatul planor ce devine astfel avion (aeroplan),
unde va antrena prin lant doua elici situate stanga-dreapta si
cu sens contrar de rotire. Nu instram in amanunte dar alaturam
fotografii edificatoare cum si planurile (cu dimensiuni) ale aparatului,
asa cum ele au fost publicate in „Moderne Flugzeuge”
(Heinz Erblich, la Richard Carl Schmidt & Co., Berlin, 1914)...
Ca
in ziua de 17 decembrie 1903, lansat de pe rampa-catapulta (vor
mai trebui sa treaca aproape inca trei ani pana ce, tot intr-o
premiera mondiala, la Montesson-Franta, pe 18 martie 1906, romanul
Traian Vuia sa se ridice/decoleze de pe roti, incorporate constructiv
aparatului sau de zbor), acel minunat si frumos „Fleyer
1” sa zboare o vesnicie (12 secunde), cu extraordinara viteza
(55 km/ora) – da, a fost o vesnicie, o fantastica viteza,
o cereasca buruinta!: a fratilor Wright, a Americii a intregii
Omeniri, a visatorilor, experimentatorilor si martirilor de pana
atunci! Dupa acest prim zbor al lui Orville, pana in seara acelei
zile s-au mai facut inca trei zboruri iar DE ATUNCI, OMENIREA
ZBOARA!
Nu,
nu trebuie sa iesim in strada (...am mai iesit noi o data, nu
demult, crezand ca... si am facut „ rahatul praf!”),
cantand ca americanii „Glorie, Glorie, Aleluia”...
dar totusi, suntem in decembrie 2003, exact la una suta ani de
cand „mai greul decat aerul, aparatul de zbor cu propulsie
motor-mecanica” a zburat, ca uluitoare realizare omeneasca,
in premiera planetara! „E o treaba” – nu? „Apai”
(=apoi, astfel – ardeleneste!) daca la 90 de ani de la caderea
si moartea lui VLAICU nici o categorie a aeronauticii romanesti
actuale si nici o publicatie (in specific, dar nu numai) nu a
catadixit sa zica „Hoo, stati fratilor, ca trebuie sa va
spunem ceva” (cum obisnuieste sa exprime „Orizont
Aviatic”) desi Vlaicu este un iubit si un unicat al natiei
noastre, macar acum, cand cica „ne strofocam a intra in
Europa si Lume”, sa ne amintim cu admiratie si recunostinta
planetara panaviatica de INTAIUL ZBOR, din 1903 decembrie, al
modestilor, inspiratilor dar si mai ales harnicilor frati WILBUR
si ORVILLE WRIGHT.
Caci
daca ne vom aminti si vom vorbi, in decembrie, despre fratii Wright
va fi bine... va ramane totusi intrebarea „de ce nu ne-am
amintit si n-am vorbit, in septembrie, despre Vlaicu?, cel care
s-a pierdut zburand spre zari transilvane...
Iar daca
nu vom vorbi nici despre fratii Wright, in decembrie, atunci intrebarea
ar fi „despre ce naiba sa vorbim, doar despre BUNASTAREA,
SIGURANTA si FERICIREA in care ne tavalim tot mai adanc?! Noi,
noi vreau sa spun, nu si cei ce ne asigura aceste „splendide”
conditii!
2003,
in noiembrie, cu ingandurare.
Cornel Marandiuc
