De cand cu aparitia aviatiei in lume, pe langa cei „chemati”, inzestrati cu harul stapanirii masinilor zburatoare, s-au ivit, putini la numar, si persoane neinzestrate dar manate de dorinta de a face parte dintre „cei alesi”…

Printre acestia s-a numarat si TASICA, nepotul generalului X, care observand succesul uniformelor gri-bleu in fata sexului frumos, in special al insignei de pilot aviator, s-a gandit ca nu I-ar strica sa-ncerce a intra in stapanirea zarilor albastre…

Cum la minte nu era „sarac cu duhul”, asa se face ca a reusit la probele de admitere la o scoala militara de aviatie, a parcurs cele doua trimestre din toamna-iarna, de teorie si instructie cazona, si iata-l ajuns in primavara, la inceputul programului de zbor…

Ceva-ceva parca totusi era in neregula, si asta chiar inainte de sarbatorile Craciunului: frumoasa uniforma gri-bleu de sarbatoare isi facuse efectul, spre ghinionul lui, asupra unor fete mai poznase…

Cum era cam brunet, respectivele „cuceriri” I-au declarat ca l-ar simpatiza mai mult daca ar avea parul blond, si ca sa-l ajute intru indeplinirea „idealului” I-au furnizat si vopseaua de par necesara… Asa ca, intr-o noapte, in mare taina, cand toti camarazii dormeau dusi, Tasica s-a strecurat in lavabou, a preparat solutia cu pricina si si-a spalat podoaba capilara… De teama sa nu fie vazut, nici n-a aprins lumina ci si-a uscat parut la lumina de veghe, dupa care s-a lasat fericit in bratele lui Morfeu.

Dimineata soneria desteptarii a adus o mare supriza pentru „preopinent” si o imensa cascada de ras printre colegi – podoaba capilara a lui Tasica devenise de o frumoasa nunanta violacee… Si cum pe atunci asemenea fantezii nu erau apreciate de comandanti, Tasica a fost scos la raport in fata clasei deslantuite in hohote de ras, sanctionat cu doua nopti de carcera si tunsoare numarul ZERO!… Bietul Tasica nici n-a mai iesit in oras, ci cuprins de obida a petrecut concediul de Cracium strict in cadrul familial, nemaivrand sa-si intalnita „simpatia” nici dupa ce „podoaba” I-a crescut la loc…

Dar sa revenim la lectiile de pilotaj, ce s-au aratat de la inceput prilej de bucurii pentru elevi, dar transformate in curand in prilej de obida atat pentru Tasica, dar mai ales, pentru instructorul de zbor… Decolarile mai mergeau cum mergeau, asa chinuite cum erau, dar aterizarile sale erau toate o catastrofa: nu reusea cu nici un chip sa ia priza buna de teren, sa reduca la timpul oportun motorul, sa reduca panta si sa redreseze la timp avionul, ci venea ori prea sus ori redresa prea tarziu, spre disperareainstructorului…

Iesisera la „simpla” (comanda) toti elevii de la punctul restectiv dar Tasica ba! Colac peste pupaza, se credea persecutat de catre instructorul care, chipurile, nu vroia sa-I dea drumul la „simpla”! Era atat de convins de persecutie incat, la un moment dat, s-a plans Generalului (unchiu-sau) care, discutand cu seful scolii, acesta I-a cerut instructorului sa acorde mai mult timp pentru antrenamentul lui Tasica si sa „faca ce-o face” dar sa-l scoata la „simpla”!

– Nu pot, Domnule Comandant, ce, vreti sa-l am pe constiinta si sa fiu tras la raspundere pentru cine stie ce accident grav?… Totusi, la insistentele generalului si comandantului, instructorului I-a venit o „idee salvatoare”, pusa in practia chiar din ziua urmatoare:

– Tasica, vezi tiu fanionul asta mare, galben si cu coada lunga? Iti dau drumul sa zbori singur, dar la aterizare sa fii atent la semnalele mele: cand rotesc odata fanionul, reduci motorul si impingi putin mansa, mentinand constanta panta de coborare… Cand ai ajuns la marginea aerodromului, la 2-3 metri inaltime, voi trage fanionul catre mine iar tu tragi mansa incet catre tine, repetand figura de cate ori iti fac eu semn… In final voi lipi fanionul de piept, iar tu tragi mansa in burta… avionul va pune rotile pe pamant si il menti din planonier pana se opreste. De cumva nu vii bine pe panta de aterizare, iti fac semn cu fanionul catre inainte, pui motorul in plin, urci si repeti turul de pista… ai inteles?

Bineinteles ca indicatiile verbale au fost simultan insotite de miscarile fanionului, instructorul asezandu-se transversal pe directia de aterizare si aratandu-I lui Tasica modul cum va semnaliza.

– Ai priceput?

La raspunsul afirmativ al lui Tasica, instructorul il invita sa urce in avion, ii lega centura de siguranta si ii facu semn sa plece… Dupa o decolare sinuoasa, precum unduirile sarpelui, Tasica se trezi in aer, executa turul de pista si veni la aterizare cu ochii tinta la instructor. Numai ca, pentru a fi vizibile semnalele, acesta misca fanionul mai brusc, iar Tasica imitand miscarile din mansa avionul executa un dans, saltand ca barca pe valuri…

Totusi aterizare a reusit in final, in ciuda dansului scandat al FLEET-ului – avion de scoala in acea vreme – si al grelelor incercari la care era supus sarmanul tren de aterizare. Mai trebuie adaugata initiativa elevilor de la „punct”, care au hotarat ca la ultima miscare, cea a tragerii mansei in burta, pentru a fi mai vizibila sa se rastoarne toti pe spate, cu „zgaibaracele” in sus (picioarele), spre hazul tuturor!

Si asa zille treceau, fanionul se misca neobosit dar nici Tasica nu obosea, cu ochii tinta la panza galbena si capul lipit de marginea capitonata a carlingii, ca nu cumva sa-i scape o miscare… Incolo nici un progres vizibil, doar ca elevii facusera cocoase de atate rasturnari pe spate… instructorul era disperat. A dat insa Dumnezeu ca intr-o buna zi (sau rea?), instructorul sa fie chemat la hangar in timp ce Tasica se afla in aer. Parca incoltit de presimtiri el preda fanionul unui elev si se adresa tuturor: „sa dea dracu sa faceti vreo pozna, ca va suspend de la zbor!…” – si pleca la hangar.

Tasica, nestiutor de schimbare, venea ca de obicei la aterizare, cu ochii holbati la fanion. Urmara comenzile scandate ale fanionului, dansul nu mai putin scandat al avionului, numai ca ultima miscare, cea cu „mansa in burta si zgaibaracele la cer”, fu data de catre nastrusnicii elevi un pic mai sus, cand avionul se afla la 4-5 metri deasupra solului… Urma o busitura zdravana, un „bond” (salt) nu mai putin zdravan urmat de altele la fel de mari de parca bietul Fleet se transformase in capra, pana s-a oprit intr-o rana cu rotile cracite si amortizoarele rupte. Nici bietul Tasica nu arata mai bine: avea o figura aiurita si buzele insangerate de muscaturile provocate de bonduri…

– Ce e, ce s-a intamplat? – intreaba el complet zapacit si speriat.
– Ce sa fie, boule?!… Am dat toti de dracul, caci nu ne asteptam sa nu vezi ca esti prea sus pentru redresare!
– Pai, daca v-am vazut cu zgaibaracele in sus!…

Nu este greu de ghicit ce a urmat: elevii respectivi au fost suspendati cateva zile de la zbor si le-a fost retinuta „prima de zbor” drept daune pentru repararea amortizoarelor. pedepse mai grele nu s-au dat intrucat era razboi si era nevoie de piloti cat mai bine antrenati, ori Fleet-ul era prima treapta pentru a obtine brevetul de pilot militar… Incidentul a avut insa urmari cat se poate de fericite pentru instructor: Tasica a fost radiat de la zbor si declarat inapt pentru pilotaj, chiar cu consimtamantul unchiului general, iar instructorul a scapat de stresul aterizarilor „dupa fanion” ale nedibaciului elev. Singurul perdant din toata povestea a fost Tasica, speriat de faimoasa aterizare si intristat ca nu-si va putea agata la piept mult visata insigna de pilot aviator militar. Si totusi s-a ales cu un castig la sfarsitul razboiului: fiind trecut la servicii auxiliare a scapat cu viata din marea inclestare.

C-dor av. Prof. Ing. DAN STOIAN