| 1.
Barlad 1940
 In
urma rapirii Basarabiei de catre URSS, survenita in vara anului
1940, Esc. 18 Observatie ce facea parte din Flotila 3 Informatie
- Galati, a fost dislocata de la Ungheni (Basarabia) la Barlad.
Aerodromul
improvizat si amenajat aici, se afla pe un mic platou care domina
orasul, la marginea de Sud-Est a acestuia si totodata lipit de gardul
inconjurator al cimitirului „Eternitatea.”
Escadrila
avea in dotare vreo 10-12 avioane de observatie IAR-37 echipate
cu motoare „in stea” K-14, denumite dupa numele celui
care le proiectase si constuise la IAR-Brasov, inginerul Carp.
In
afara de doua corturi instalate pe aerodrom pentru adapostirea trupei
de paza si a unor materiale de necesitate imediata restul materialelor
si utilajelor, precum si intreg personalul navigant si tehnic, era
cartiruit in oras, in cartierul apropiat de poalele platoului, de
unde un drum de 2-300 m urca spre aerodrom. Postul de comanda al
escadrilei, serviciu administrativ si tehnic fusesera instalate
intr-o cladire mai mare (parter in forma de careu, fara latura dinspre
strada), unde functionase inainte de venirea noastra, o Administratie
Financiara.
Comandantul
escadrilei era capitanul Serban Petrache, un om bland, intelegator
si intelept, desi fara prea multa cultura generala, dar fiind singurul
ofiter activ pilot pe IAR-37. Avea in subordine cativa ofiteri activi,
precum Cpt. Paulian (provenit din cavalerie), locotenentii Damian
Radu (sef birou operativ), Ionescu Ion (poreclit „Nelca”,
promotie 1939), Ionescu (poreclit „Jitele” din cauza
obarsiei lui macedonene), Sidon Vasile, Ciurea Ion, sublocotenentii
Ioanitescu Gheorghe (promotie 1938), Moscu Teodor, Serescu Nicolae,
Marinescu Eugen (Matra de mai tarziu - proaspat venit de la Scoala
de observatori aerieni - Pipera), si Slt. in rezerva Goranescu,
in viata civila functionar CFR. Toti ofiterii escadrilei, cu exceptia
Cpt. Serban Petrache, erau incadrati ca observatori aerieni.
Pilotii
erau in marea lor majoritate adjutanti stagiari in rezerva, absolventi
ai Scolii de pilotaj CFR si apoi antrenati pe IAR-37. Nu erau prea
numerosi: Cosmescu Nicolae, Martica Victor, Spuderca D-tru, Teodoru
(?), iar dintre subofiterii activi piloti mi-amintesc de Adj. Macri
C-tin, Tiosa Nicolae, Adj. Sef Porumb D-tru si Rauleanu C-tin, ultimii
doi indeplinind si functii administrative in cadrul escadrilei.
Cand
Marinescu a venit in escadrila la Barlad, catva timp nici nu a putut
deosebi personalul activ de cel in rezerva: ofiteri, subofiteri,
maistri, toti la un loc se intelegeau asa de bine, iar glumele se
tineau lant: era doar pace!
In
afara de Esc. 18 Observatie, mai exista dislocata pe undeva prin
Moldova si Esc. 17 Observatie, comandata de Cpt. Truia Petre si
el macedonean la origine; apartinea si ea tot de Flotila 3 Informatii
- Galati. Tot in apropiere de Barlad era si un Grup de vanatoare
dotat cu avioane PZL-24 (poloneze). Aceste unitati de aviatie faceau
parte din Aero-Armata 4, in subordinea Armatei a 4-a comandata de
G-ralul Ciuperca Nicolae, care avea stabilit Comandamentul la Tecuci.
Cele
doua escadrile de observatie, 17 si 18, formau un Grup comandat
de Lt. C-dor Petrescu Ulise, fost mare sportiv, care impreuna cu
ing. Dudu Frim, pilot de incercare la uzinele IAR-Brasov, obtinusera
cu cativa ani mai inainte succese stralucite la bob, in cadrul Olimpiadei
de iarna din America.
Am
considerat toate aceste detalii necesar a fi pomenite aici, deoarece
evenimentele care au urmat in curand, nu mai puteau fi incadrate
ca fiind in „stare de PACE”, ci aceea de razboi nedeclarat.
Cel
putin aceasta a fost stare de fapt in care s-a aflat Esc. 18 in
zilele ce au urmat, dupa cum se va vedea... Ca sa nu mai vorbim
de faptul ca la un an dupa aceste evenimente, unitatea va deveni
la inceputul razboiului (22 iunie 1941) Esc. 18 Bombardament usor,
avioanele IAR-37 fiind capabile sa lanseze cate sase bombe a 50
kg.
In
acea perioada de timp, imediat dupa rapirea Basarabiei, nu se terminase
cu urmarile triste ale retragerii trupelor romane din provincia
de dincolo de Prut!... Mai soseau inca ostasi si militari de tot
felul, razletiti de unitatile lor, fie imbracati militar, dar fara
armanent, fie numai pe jumatate imbracati militar, sau chiar in
straie taranesti, fiecare cum putuse scapa din acea „retragere”,
care odata inceputa conform conventiei incheiata cu URSS, fusese
transformata de acestia intr-o retragere precipitata si apoi chiar
in fuga, de teama de a nu fi devansati pe fleacuri sau ajunsi din
urma de noii ocupanti ai Basarabiei, care pe alocuri („uitand”
de conventie), ajunsesera la Prut inaintea celor care se retrageau
si care primisera ordine stricte de a evita orice incident... Aceste
situatii fusesera aflate de toata lumea chiar in timpul „retragerii”,
din relatarile militarilor romani care mai soseau de dincolo de
Prut.
De
aceea, cele ce se mai puteau vedea din cand in cand prin Barladul
acelor timpuri, nu mai mirau pe nimeni... Toata lumea era pur si
simplu speriata si se intreba daca ceea ce se „cedase”
se va limita numai pana la Prut?!... Fel de fel de zvonuri, care
mai de care mai senzationale, mai alarmante, circulau prin oras
si desigur prin toata Moldova, iar din cauza evenimentelor politice
survenite in tara, din cauza unor izbucniri si excese reprobabile
intamplate in timp ce o parte a populatiei evita aproape sa circule
pe strada, marea masa a populatiei isi vedea de nevoi si de necazuri...
Poate si aceasta stare de neliniste si uneori de indiferenta, facuse
ca un cadavru de barbat impuscat, nu se stia de cine si de ce, in
apropierea garii orasului, sa nu trezeasca interesul nimanui, nici
chiar a organelor de paza care treceau pe langa el, iar acest cadavru
sa zaca acolo pana a doua zi dupa amiaza, cand a fost in fine ridicat...
Matra
avand o „simpatie” prin acel cartier al garii, a trecut
de doua ori pe strada cu pricina chiar atunci, asa ca poate fi crezut
ca nimic nu este exagerat. Niciodata nu s-a aflat nimic despre cele
ce se intamplasera...
In
Europa razboiul era in toi, se stia sau se banuia ca nici noi nu
vom fi scutiti mai curand sau mai tarziu de el; mureau zeci de mii
de oameni pe fronturi, fiecare se temea pentru el si pentru ai lui,
pe cine putea sa mai intereseze un mort in plus?... Erau multe alte
probleme mai importante... Printre acestea se afla si raspunsul
la intrebarea „ce se intampla dincolo de Prut”?... Iar
aceasta intrebare preocupa nu numai pe localnici, dar si pe organele
de comandament militar, pana la cel mai inalt nivel.
Daca
n-ar fi fost asa, atunci ce rost ar mai fi avut o anumita activitate
foarte neobisnuita, ordonata de Comandamentul Armatei a 4-a de la
Tecuci zilnic, escadrilei 18 de la Barlad si probabil si Esc. 17?...
Despre
ce activitate era vorba?
In
fiecare zi si aproximativ la aceleasi ore ale diminetii, orele 8,00
– 8,30 si 10,00, cate un avion IAR-37 inarmat cu munitie pentru
singura mitraliera Browning de 7,65 mm, decola de la Barlad spre
Vest de Prut, luand inaltime pana la 2000-2500 m. altitudine. Ajungand
la cca 8-10 km Vest de Prut, care acum devenise noul hotar de rasarit
al tarii, se schimba directia de zbor catre N-NE in asa fel incat
zbura paralel cu raul, pana se ajungea in dreptul orasului Husi,
dupa care se indrepta in linie dreapta spre Barlad. Pe parcursul
misiuneu, toti membrii echipajului, dar mai ales observatorul, care
avea grija orientarii si respectarii intocmai a ordinului de a nu
se apropia prea mult de Prut, observator care era intotdeauna un
ofiter, nu aveau de facut decat un singur lucru: sa observe starea
si eventual activitatea din apropierea podurilor de peste Prut de
la Falciu, Leova si chiar mai spre Nord, pana in dreptul orasului
Husi.
Podurile
fusesera lasate intacte de trupele romane care parasisera Basarabia
si acum, Comandamentul militar roman voia sa stie in ce stare se
afla. Mai mult chiar; aviatorii trebuiau sa observe cu cea mai mare
atentie tot ceea ce se petrecea „dincolo” de Prut, atat
cat puteau cuprinde cu ochii lor, deci tot ce ar semana cu o activitate
militara de orice fel: concentrari de trupe, coloane hipo sau auto,
etc, etc. Aceasta era tot... A doua zi, alt echipaj facea acelasi
lucru si asa mai departe, saptamani la rand... In restul timpului,
nici o activitate profesionala, in afara de mecanici, care trebaluiau
pe la avioane.
Se
mergea seara la gradina-restaurant „Manzavinatos”, unde
se bea si manca bine la un pret ridicol de mic si mai toti, dar
mai ales cei tineri, nu ezitau sa se foloseasca de efectul provocat
de profesia si de uniforma lor, precum si de postura de „aparatori
ai tarii”, intr-o vreme cand desi nu era razboi, nu era nici
pace, dupa parerea multora.
Acest
efect se obtinea mai ales asupra tinerelor fete din oras si asa
trecea zi dupa zi... In fiecare zi alt echipaj venea la rand sa
faca, - ceea ce spunea ironic Ioanitescu, - „sa se uite
in curtea vecinului” si se uitau cu totii la rand. Unii
utilizau chiar si binoclul, asa cum facea Cpt. Paulian, care era
atat de „cavalerist” incat niciodata nu se urca in avion
fara tinuta kaki, incins cu centura si diagonala, de care atarna
un enorm toc de lemn in care tinea gata incarcat un pistol „Mauser”
(cum aveau jandarmii romani), cizme cu pinteni si boneta ofitereasca
cu galoanele de capitan cusute in unghi, in fata;... bineinteles
ca pe maini purta nelipsitele manusi de piele maro... Tot personalul
se obisnuise de mult cu curiozitatile acestui ofiter, de altfel
bun camarad, foarte cult si inteligent, care de cel putin trei ori
pe luna mai facea si cate o gluma buna...
Cu
toate acestea, misiunile noastre nu aduceau nimic demn de semnalat;
nici chiar Cpt. Paulian cu tot binoclul lui, nu vedea nimic: podurile
erau intacte, iar pe drumurile apropiate de Prut, „dincolo”
se vedea uneori cate o amarata de caruta, sau cateva vite mergand
si lasand o dara de praf in urma lor... Aproape nici un fel de activitate,
nici chiar „nemilitara”, desi eram in Iulie, in plin
sezon de recoltat; parca totul era amortit, totul parea fara viata,
sau gata-gata sa-si dea sfarsitul... Si atunci au inceput sa soseasca
„de sus” inerentele insistente si observatii, dupa care
echipajele nu ar fi destul de atente si ca totusi ar trebui sa fie
ceva demn de semnalat, macar din cand in cand... Si asa s-a ajuns
la o situatie, care ar fi trebuit sa fie serioasa, daca nu ar fi
luat o turnura vesela: anume aceea cand intr-o buna zi, dupa aterizare,
Lt. Ionescu „Jitele” a declarat in raportul sau ca observase
ceva „dincolo”...
In
sfarsit gandeau toti cei adunati la biroul operativ ca un „ciorchine”,
avea acum si Esc.18 ceva de raportat, poate ceva chiar „foarte
important” si vedeau cum aureola de glorie care va acoperi
pe „norocos”, se va rasfrange eventual si asupra lor...
Tosi, in frunte cu comandantul escadrilei, asteptau ca Lt. Ionescu
sa spuna ce vazuse si sa arate pe harta desfasurata pe masa „unde
anume vazuse”...
 Acesta
intra pe usa imbracat in costumul sau de zbor din panza albastra
si tinand port-hartul in mana, iar dupa ce-si sterse fata asudata
cu batista, isi scoase casca de pe cap, lasand sa se vada frumosul
sau par alb cu usoare suvite castanii, apoi incepu emotionat:
„Am vazut „dincolo”, (nici nu se putea decat „dincolo”,
caci „dincoace” n-ar fi interesat pe nimeni), deci am
vazut intr-o fasie de teren cultivata cu porumb (probabil), niste
soldati culcati pe burta si imediat arata harta intinsa, un punct
situat la vreo 4-5 km dincolo de Prut, in dreptul podului de la
Leova, (trebuia neaparat sa fie in dreptul vreunui pod peste Prut).”
... Bineinteles a adaugat el, poate s-a inselat cu privirile la
pozitia geografica a acelui punct, poate ca nu erau chiar acolo
unde aratase el, dar in orice caz, foarte aproape.”
Apoi
a tacut... Taceau cu totii... Parca amutisera, in cap cu C-dorul
Petrescu si Cpt. Serban. Toti mai sperau ca poate mai este ceva
de adaugat... Dar nu!... Numai era nimic de adaugat!...
Peste
cateva clipe de tacere, s-a auzit ceva in spate, ceva care semana
grozav cu o incercare de a se stapani un inceput de ras...
Nu
s-a aflat niciodata cine a inceput, dar la o privire atenta, toti
cei de fata aveau zambete in coltul gurii si de abia se stapaneau
sa nu pufneasca in ras,... Cand privirile s-au ridicat de pe harta,
aviatorul cel „norocos” parea vadit incurcat... Au inceput
cateva intrebari putin cam ironioce, apoi usoare rasete prietenesti
si tot de s-ar putea numi un fel de „bascalie”, spusa
insa fara rautate, in timp ce ieseau din camera biroului operativ...
In curte, pe drum, pe aerodrom, continuau glumele, rasetele... Chiar
si eroul nostru radea cu pofta cand venea vorba de acei soldati
culcati pe burta in porumb, pe care el i-ar fi putut vedea de la
2500 m inaltime si 5-6 km distanta... Totul se desfasura fara rautate,
asa cum altadata epigramistii talentati se „intepau”
pe rand in ziarele si revistele timpului, ramanand totusi prieteni.
Glumele
au mai continuat un timp, odata cu misiunile obisnuite, pana cand,...
ceea ce era de asteptat sa se intample, s-a intamplat, pe la sfarsitul
lunii iulie, sau inceputul lui august 1940.
Dar
de aceasta data, Esc. 18 Observatie a avut ce raporta, iar cei „mai
de sus”, altora si „mai de sus”...
Avionul
IAR-37 cu echipajul format din Adj. Macri C-tin, pilot, Lt. Ionescu
Ion „Nelca” – observator si serg. mitralior de
bord, plecat in misiunea obisnuita de zbor de-a lungul Prutului,
nu s-a mai intors la Barlad la ora la care ar fi trebuit...
La
inceput toti au crezut ca avand poate o defectiune la motor, a fost
obligat sa aterizeze fortat pe vreo fasie de teren potrivita...
In
mijlocul nelinistei generale, s-a aflat in mai putin de o ora, ce
se intamplase: se comunicase la telefon ca intr-adevar avionul IAR
37 aterizase fortat pe terenul din spatele garii Buhaesti, in apropiere
de Vaslui, dar ciuruit de gloante trase de un avion de vanatoare
sovietic, ce il urmarise cu inversunare de-a curmezisul Moldovei,
pana ce Macri, dupa ce facuse toate exhibitiile imaginabile pentru
a scapa, reusise cu chiu cu vai aa-l aterizeze; echipajul a sarit
din avion, dar abia a putut scapa sa nu fie lovit de proiectilele
trase de vanator, ascunzandu-se dupa cladire si cei cativa pomi
din apropiere. Chiar si dupa aceasta , vanatorul sovietic a mai
revenit de cateva ori la atac, asupra avionului aterizat.
Toate
detaliile asupra celor intamplate s-au aflat foarte repede, chiar
de la membrii echipajului, care au fost transportati si internati
in spitalul din Barlad, Macri cu un glonte in antebratul drept,
iar Lt. Ionescu „Nelca” cu altul in ... fesa dreapta.
In
timpul zborului lor le-a aparut picand din spate, de la o inaltime
mai mare ca a lor, un avion de vanatoare biplan, cu motor in „stea”
si tren de aterizatare neescamotabil, care a inceput sa-i mitralieze.
Avionul
venea de peste Prut, din Basarabia si a fost imediat recunoscut
ca fiind un I-15, cu performante modeste pentru un vanator, dar
in orice caz superior ca viteza, maniabilitate si mai ales armament,
IAR-ului 37... Macri a picat brusc si s-a departat de Prut, apoi,
prin tot felul de manevre a cautat sa se indeparteze din ce in ce
catre interior, uneori zburand „la firul ierbii”. Totul
a fost zadarnic insa;... numai dupa ce l-a vazut aterizat si echipajul
scapat cu fuga, care incotro si numai dupa ce a mai tras vreo doua
rafale de adio in avion, s-a indepartat spre Est.
Dupa
cele aflate, Esc.18 a trimis urgent un camion la Buhaesti, cu mecanici
si toate cele necesare depanarii, pentru a vedea ce se putea face
pentru recuperarea avionului avariat. Dar pana una alta, un ofiter
tare curios din fire, care ca si ceilalti din escadrila nu avea
ce face pana a doua zi, a fugit la gara si folosindu-se de primul
marfar care pleca spre Vaslui, a sarit pe platforma unui vagon si
mai putin de o ora, a ajuns la Buhaesti, unde a coborat. Acolo,
Slt. Marinescu Eugen a vazut la 30-40 m in spatele garii, bietul
IAR-37 ce sedea linistit, in timp ce din el curgea tot ce era lichid,
amestecandu-se intr-o mare baltoaca neagra sub motor si sub burta
avionului... Un pneu spart si peste tot zeci si zeci de gauri, chiar
si in elice. Toate partile ecoperite cu plexiglas erau de asemenea
gaurite, precum si aparatura din tabloul de bord... Este de mirare
ca doar doua lovituri nimerisera pe doi din membrii echipajului...
Se putea totusi presupune ca multe din lovituri fusesera dupa aterizarea
fortata a avionului si dupa ce echipajul reusise sa sara din avion,
fugind si adapostindu-se.
Pe
buna dreptate se mai poate spune ca si atacatorul fusese un aviator
curajos, de vreme ce indraznise sa se aventureze asa de mult intr-un
teritoriu strain, despre care fara indoiala ca avea informatii asupra
existentei unui aerodrom cu avione de vanatoare cu performante asemanatoare
cu al lui.
Tot
atat de adevarat era faptul ca aviatorii romani o „cautasera
cu lumanarea”, cum se spune... Imprudenta, lipsa de prevedere
a celor care trebuiau sa o aiba, isi spusesera cuvantul... Escadrila,
recte echipajul, executasera doar ordinele primite si atat, dar
era de asteptat ca intr-o zi, cei de „dincolo”, enervati
si plictisiti de priviri „indiscrete”, sa caute sa le
faca sa dispara prin singurul mijloc ce-l aveau imediat la indemana...
Poate ca unitatea careia ii apartinuse atacatorul, nici nu primise
vreun ordin auperior pentru a intreprinde o astfel de actiune...
Poate ca un mic comandant local, enervat de curiozitatea zilnica
a vecinilor, intr-un moment in care judecata clara este anihilata
de impulsivitate, sa nu-si mai fi putut stapani suficient nervii...
Dar
Esc. 18 pierduse un avion si vrea si doi raniti... Erau primii raniti
ai aviatiei Romane in ceea ce se poate numi „preludiul”
celui de al doilea razboi mondial...
NOTA:
referitor la acest eveniment cu urmari grave, C-dorul aviator Stoian
Dan, veteran din cel de al doilea razboi mondial, camarad si prieten
cu Matra in grupul 5 Bomb. Greu, nu este de aceeasi parere: vanatorul
sovietic incalcase teritoriul romanesc si conventia incheiata privind
cedarea Basarabiei; Mitraliorul IAR-ului 37 era in drept sa deschida
focul in apararea asupra atacatorului, cu sansa de a-l indeparta,
salvand astfel echipajul si avionul... Dar aceasta a fost succesiunea
evenimentelor descrise de Matra cu obiectivitate si talent, situatie
reala si care nu poate fi contestata. (inchid paranteza)...
Dar din nefericire, nu va fi numai atat, caci
2.
A DOUA ZI...
In
dimineata zilei urmatoare celor intamplate Esc. 18 Obs., in urma
rapoartelor sosite desigur la Comandamentul Superior din Moldova,
s-a hotarat ca o intreaga escadrila de vanatoare dotata cu avioane
PZL, sa zboare in semn de „avertisment” pe aceeasi ruta
pe care de saptamani intregi o urmasera si avioanele de observatie,
adica de-a lungul Prutului. PZL-urile au decolat si s-au apropiat
de Prut, zburand la cca 2000m altitudine, in sir indian, putin esalonat
spre stanga... In timp ce zburau, s-a petrecut ceva asemanator zilei
anterioare: pe nesimtite si mai ales pe nevazute, tot un I-15 venit
de „dincolo” a aparut ceva mai sus si in coada fomatiei
romane, atacand fulgerator si precis pe ultimul avion din formatie,
pe cale l-a doborat mai inainte ca cei din fata sa stie ce se petrece
in spatele lor... Cand s-au trezit si si-au dat seama de ce se intampla,
era deja prea tarziu... Atacatorul disparuse dincolo de Prut, caci
nu putuse risca sa se angajeze in lupta cu 9-10 avioane de vanatoare,
chiar daca erau PZL-uri...
Surpriza
fusese totala, vanatorul decolase din timp pentru a se ridica la
o inaltime superioara, in asa fel ca sa poata cadea in spate si
picand sa obtina o viteza mult mai mare decat a avionului atacat;
un tir precis si scurt de la distanta mica si apoi cu aceeasi viteza,
sa se strecoare peste Prut si sa dispara... Nu era de presupus in
nici un caz ca va fi urmarit deasupra teritoriului pe care-l stapaneau
acum „ai lui”... iar aviatia Romana pierduse inca un
avion si un pilot de vanatoare, pe Adjutantul stagiar CAROL HERCA,
un tanar de 23-24 ani.
Cazuse
in baltile Prutului, pe malul romanesc. A fost gasit a doua zi si
depus la morga spitalului din Tecuci...
Au
urmat desigur alte rapoarte, odata cu alarma in toata aviatia Romana
de pe „Zona”, fel de fel de comentarii si aprecieri
la adresa unora sau altora dintre cei care initiasera o astfel de
„demonstratie de forta”, prin care se voia sa se arate
ca si noi avem cu ce riposta in cazul ca se vor mai ivi astfel de
incalcari ale teritoriului propriu, ca aceea a atacarii avionului
de observatie...
Deh!
Ce se putea face in fata acelui colos care era si este vecinul nostru
de la Rasarit?...
Numai
in Biblie se poate citi cum un pitic ca David a putut dobori un
urias ca Goliat, cu o singura lovitura de piatra lansata dintr-o
prastie... Dar ce era sigur de tot era faptul trist ca in doua zile
pierdusem doua avioane din cele putine pe care le aveam si pe deasupra
avusesem un mort si doi raniti din personalul navigant...
Restul
era numai vorbarie goala, care nu mai servea la nimic, sau in cel
mai bun caz era o invatare de minte pentru viitor... Caci din zi
in zi toata lumea si in special armata, capata tot mai mult certitudinea
ca vom fi atrasi, cu sau fara voie, in valtoarea razboiului care
aproape un an bantuia in Europa.
Profitand
de acalmia care de aceasta data se instalase in aviatia de pe „ZONA”,
deci si Esc.18 Obs., Slt. Marinescu s-a urcat a doua zi in trenul
spre Tecuci... Devenise, fara sa-si dea seama, un fel de „reporter
de razboi”, fara o imputernicire in acest sens si mai ales
fara pregatirea necesara... Pur si simplu din curiozitate, caci
daca se ataca, se mitralizeaza si se doboara avioane, aceasta inseamna
in toate cazurile ca acolo se petrece ceva care seamana grozav de
mult cu ceea ce se numeste razboi, indiferent daca este declarat
sau nu, si mai ales cand sunt morti si raniti... Vorba inegalabilului
comic C-tin Tanase, care cu multi ani inainte ca astfel de evenimente
sa se petreaca la noi, intr-o revista jucata pe scena „Carabus”,
revista pe care o vazuse si „reporterul” nostru improvizat,
recita in rasetele spectatorilor, referindu-se la razboiul Chino-Japonez
din acei ani (1930).
„Chinezii .... Bum .... Bum!....
„Japonezii ...... oricum ....!
„Dar tot miroase a fum.....!”
 Asadar,
impins de dorinta lui de a sti si de a vedea tot ce se putea vedea
si in orice caz cat mai mult, Slt. Marinescu a ajuns la Tecuci,
unde s-a strecurat pe culoarele cladirii care adapostea Comandamentul
Armatei a 4-a. La un moment dat l-a putut zari pentru o clipa, chiar
pe Generalul Ciuperca Nicolae, Comandantul Armatei a 4-a, inalt
si slab, dar impunator... De la unul din acei sublaterni care treceau
incoace si incolo prin fata lui fara sa-l intrebe ceva, (era doar
si el in uniforma de aviatie), a putut afla tot ceea ce se petrecuse
in ultimele 24 de ore din ce il interesa pe el si mai ales despre
tragica intamplare descrisa anterior... De la Comandament s-a dus
la spitalul din Tecuci, (nici nu se putea altfel), unde aflase ca
este depus aviatorul erou. La morga, portarul i-a deschis usa si
a plecat, rugandul ca la plecare sa inchida usa si sa-l anunte pentru
a o incuia.
Inima
ii batea nebuneste cand pasind pe varful picioarelor, ca in biserica,
a intrat inauntru...
O
camera 4/4 m, toata zugravita in alb si avand doar mici ferestruici
prevazute cu gratii de metal, dispuse pe peretele opus usii de intrare,
dar amplasate mult mai sus.
Liniste
de mormant domnea inauntrul camerei mortuare, caci din respect pentru
morti si pentru linistea lor, din acea vreme avusesera grija ca
morga sa fie amplasata intr-un colt mai izolat al curtii spitalului,
plantata cu arbori.
Intrat
inautru a vazut in mijloc, pe un catafalc inalt, invelit in intregime
in matase alba, un sicriu invelit si el in aseeasi matase alba imaculata,
sicriu in care era depus corpul neinsufletit al primei victime a
razboiului roman, al primului aviator roman cazut la datorie, inainte
de dezlantuirea „oficiala” pentru Romania, a celui de
al doilea razboi mondial.
Dar
„oficial” sau „neoficial”, ce importanta
mai avea pentru fostul Adj. Stg. Carol Herca, ce fel de „nume”
avea imprejurarea in care el isi pierduse viata la 23-24 ani, in
timp ce fusese trimis sa apere hotarul, noul hotar al tarii?...
De
o parte si de alta a catafalcului ardeau doua mari lumanari, in
doua sfesnice mari si inalte. In sicriu, de-a lungul corpului, fusesera
depuse flori, multe flori, care mai de care mai frumoase.... Inaltandu-se
putin pe varful picioarelor si apropiindu-se mai mult pentru a putea
vedea pe deasupra buchetelor de flori, l-a putut privi...
O
fata alba ca varul, o fata tanara si frumoasa cu trasaturi regulate,
cu nasul putin acvilin. Ochii inchisi, ca si cum ar fi fost cufundat
intr-un somn adanc; nici un fel de rid, nici un fel de semn al mortii,
nu se vedea pe fata lui... Doar buzele livide, paloarea alba a fetii
si mainile incrucisate pe pieptul in care inima lui incetase sa
mi bata, arata ca trecuse in acea lume din care nimeni nu se mai
intoarce...
Totul
parea cioplit in marmora alba: incaperea cu peretii ai albi, catafacul
si sicriul albe, fata lui si giulgiul care-l acoperea, tot albe
si fata, fata celui ce privea, se facea din ce in ce mai alba...
Simtea
pentru prima oara in viata lui, cum o paloare stranie ii alungase
sangele din obraji, o sfaseala necunoscuta il coplesea din ce in
ce, palmele ii erau umede...
Inchise
ochii o clipa, doua, trei, apoi ii deschise si privirea i se opri
pe mainile incrucisate pe piept ale lui Carol Herca. Deabia acum
vazu ca mainile acestea aveau pielea incretita, ca acelea ale spalatoreselor
care stau toata ziua cu ele in apa... Era singurul semn ca trupul
zacuse 24 ore in apa, (poate mai putin capul), inainte de a fi gasit
si scos... - Si ce mic ii parea corpul!... Ca al unui copil mai
dezvoltat, sau al unui adolescent mai mic de statura... Oare moartea
face ca trupul sa devina mai mic decat era in viata?... S-ar fi
putut totusi sa fie numai o aparenta de jos a corpului, sau numai
picioarele sa fi fost complet zdrobite in cadere, devenind mai scurt...
Cu
picioarele ca de plumb a parasit camera mortuala, nu fara a arunca
o privire inapoi atunci cand a inchis usa. S-a inchinat murmurand
un Dumnezeu sa-l ierte, iar dupa amiaza era din nou intre ai lui,
la Barlad. Aici nu mai conteneau comentariile privitoare la cele
doua evenimente... - Si injuriile respective...
Nimeni
n-a aflat atunci unde fusese si ce vazuse in acea zi. Nici n-ar
fi interesat pe nimeni, intrucat fiind zile fara activitate de zbor,
fiecare avea preocuparile lui...
De
atunci au trecut 48 de ani... O singura data cineva, tot un fost
aviator, si-a adus aminte de fostul Adj. Stg. Herca Carol. Aceasta
s-a intamplat prin anii 1984-85, cand Marienescu intr-o discutie
cu fostul pilot de vanatoare (IAR-80) Onosie Aurel, pe atunci coleg
de serviciu la o intreprindere din Bucuresti, povestindu-si unul
altuia intamplari din razboi (si ce altceva pot discuta doi fosti
aviatori, care au participat la razboi, atunci cand se intalnesc
dupa ani si ani, daca nu tot despre razboi?)
Din intamplare, Marinescu a povestit pe scurt cele descrise anterior
si atunci a aflat ca Onosie Aurel fusese coleg de scoala de aviatie
cu Carol Herca; amandoi erau din Galati...
Ar
mai fi de adaugat ca acum, cand Marinescu Eugen „Matra”
a avut „indrazneala” sa puna pe hartie aceste amintiri,
in pofida cenzurei comuniste, fara a mai intreba pe nimeni, bazandu-se
numai pe memoria lui, cu aceasta ocazie a pomenit si numele Adj.
Stag. Carol Herca, cazut la datorie acum 48 de ani... Este drept
sa mentionez ca in aceasta pioasa actiune de redare a adevarului
istoric, am fost ajutat si de amintirile fostului sau Comandant
de escadrila, pilot si totodata coechipier de avion in zeci si zeci
de misiuni (dintre care si o aterizare fortata), fostul Cpt. Popovici
Eusebie, camarad adevarat si in aceeasi masura om de inima loial
si drept; deci cu aceasta ocazie se va pomeni si numele Adj. Stg.
Av. Carol Herca, cazut la datorie acum 48 de ani.
Sa
speram ca pomenirea eroului Carol Herca nu va fi pentru ultima oara...
3.
IUNIE 1941 – MIZIL
 In
luna Iunie 1941, Esc. 18 Obs. se afla pe un aerodrom improvizat
la marginea de Vest a oraselului Mizil, pe un fost islaz.
Avioanele
erau tot IAR-37, dar transformate in avioane de bombarbament usor,
prin montarea sub fiecare plan a cate trei lansatoare de bombe de
cate 50 kg, prevazute cu focoase centrifugale cu explozie instantanee
(la percutie). Initial, IAR-ul 37 fusese conceput sa duca bombe,
cate 6 sub fiecare plan, dar din fericire se renuntase in ultima
clipa la aceasta versiune, tinundu-se seama ca avioanele erau destul
de „batrane” pentru a fi solicitate atat de mult, mai
ales in razboi, asa ca ramasese a fi incarcate doar cu 6 bombe a
50 kg. - Dispozitivele de lansare erau conectate la un vizor reticular,
ce era in acelasi timp si lansator de bombe „IAR-Barbieri”
(dupa numele inventatorului), jumatate electric si jumatate mecanic,
lansator montat in partea dreapta a carlingei, in dreptul scaunului-strapontina
al observatorului, care se afla in spatele scaunului pilotului si
mai jos ca acesta.
In general, personalul navigant al escadrilei ramasese aproape neschimbat,
cu unele exceptii: in locul Cpt. Paulian, Lt. Ciurea, Lt. Ionescu,
Slt. Moscu si Slt. Serecu, venisera Lt. Zaharia Mihai, Lt. Petrini,
Lt. Rez. Huma Virgil si altii. Pilotii ramasesera insa aceasi, venind
in plus doar Adj. Milea Nicolae, cu faima de pilot foarte bun pe
IAR-37. Si asa era.
In
acele zile se vorbea pretutindeni ca razboiul care incepuse in 1939
in Europa, nu va ocol Romania. Trupe germane sosisera deja in tara.
Circulau
fel de fel de zvonuri cu privire la razboiul care se apropia. Toata
lumea credea, banuia, evalua, presupunerea, dar nimeni nu putea
sti nimic precis; chiar si comandantii de unitati dadeau din umeri
cand era vorba de asa ceva. Era lesne de inteles de ce!...
Si cu toate acestea s-a intamplat ca tocmai cei din Esc. 18 Bomb.
usor (cum se numea), sa capete certitudinea ca razboiul in Est nu
va intarzia, ca totul este o chestiune de maximum 1-2 saptamani,
poate si mai putin. Era sigur ca aceste zile frumoase de vara ale
celei de a doua jumatati a lunii iunie 1941, vor fi ultimele zile
linistite, ultimile zile de pace, iar pentru unii dintre ei, poate
ultimele zile de viata. Dar tineretea este tinerete, entuziasmul
ca va fi eliberata Basarabia era imens, asa ca temerile unora treceau
neobservate.
Certitudinea
ca razboiul era doar o chestiune de cateva zile, o capatasera nu
din ce se zvonea, ci din ceea ce unii din ei vedeau noapte de noapte...
Pe
soseaua de la marginea de Sud a aerodromului, stand lungiti pe talazul
santului in acele nopti frumoase si calde ale verii, mai fumand
cate o tigara, mai marturisindu-si unii-altora gandurile si temerile,
Ioanitescu Gh (Ghighi), Sidon V-le „Turcu” si nelipsitul
Marinescu Eugen (poreclit mai tarziu „Matra”) si alti
cativa dintre cei fara somn, priveau in tacere cum trec una dupa
alta, nesfarsitele coloane moto-mecanizate germane, artilerie de
toate calibrele, de la mici tunuri anticar tractate de cate un camion
cu pneuri (absolut totul rula pe pneuri), cu soldati asezati pe
banci si echipaje in tinuta de campanie, apoi artilerie de mare
calibru, cu tevile demontate si asezate tractate de camioane cu
servanti, dupa ele altele si mereu altele, totul tractat, totul
mecanizat, uriase guri de foc demontate si puse pe boghiuri cu cate
4-6-8 perechi de roti, senilele pe platforme, transportoare blindate
pe senile, pline cu soldati, fel de fel de masini mari cu instalatii
radio, auto-ateliere, etc., etc; din cand in cand mai aparea cate
un mic autoturism de comandament cu ofiteri, motociclete cu atas
si mitraliera pe capota atasului, apoi iar urmau fel de fel de alte
mijloace de lupta moderne, necesare unei armate echipate si inarmate
asa cum era pe atunci faimoasa armata germana...
Cei
care se bucurau cel mai mult de ceea ce vedeau, erau cei originari
din Basarabia...
In
afara de zgomotul produs de acest puhoi de mijloace motorizate,
cu miile, zecile de mii de motoare ale lor, nici un alt zgomot,
nimic nu se mai auzea in tacerea noptii. Nu se vedea nici o lumina,
nici macar o tigara, in afara de lungimile de pozitie ale autovehiculelor,
dar si acelea camuflate cu grija...
Imensul
sarpe metalic se tara incet dar continuu, in fiecare noapte pe soseaua
Ploiesti-Mizil-Buzau si mai departe spre Moldova desigur. Mari unitati
germane marsaluiau spre pozitiile de pe care, peste cateva zile,
poate o saptamana, vor porni la atac... Toate aceste deplasari se
faceau parca automat, fiecare unitate, fiecare militar de orice
grad, stia ce are de facut si cand anume, de vreme ce cu tot intunericul,
cu tot marsul de itinerarii si prin necunoscute, nu se producea
nici o aglomerare, nici o incetinire a ritmului de mars, ca sa nu
mai vorbim de vreo oprire oricat de mica...
Aviatorii
romani, spectatori involuntari, priveau la inaintarea lenta a acelui
sarpe preistoric enorm, necunoscut de ei pana atunci, prevazut cu
solzi metalici ce uneori reflectau pentru o clipa razele de luna
si care prin directia de inaintare, arata neindoielnic ca momentul
cand Basarabia va apartine din nou Romaniei, nu este departe...
Vedeau atunci cu ochii mintii Prutul si tinuturile de dincolo de
el, acelea pe care cu mai putin de un an in urma le vedeau din avioane...
Acelea
pentru care murise Carol Herca, tanarul de 23-24 de ani.
Pamantul
trepida sub ei, acolo pe marginea santului soselei care traversa
Mizilul... Intr-un tarziu se sculau si plecau tacuti spre corturile
lor cu paturi de campanie...
In
zilele care au urmat, comandantul escadrilei, Lt. C-dor Zaharescu
Petre, „Nea Puiu”, interzisese orice invoire.
Nimeni
nu mai putea sa scrie vreo scrisoare, indiferent cui, nimeni nu
mai primea vreuna.
Pana
la noi ordine! –Torul parea inchis „ermetic”.
Totul,
in afara de gandurile lor libere de orice restrictie. Ele se indreptau
catre cei de acasa, sotii, copii, parinti, frati, prieteni si uneori
cate un gand razlet si „neindisciplinat” zbura catre
anii pe care ii traiau atunci, anii tineretii lor, care treceau
unul dupa altul si mergeau mai departe, spre anii ce vor urma...
Ce
le este pregatit in timpul in care va fi razboi?
Dar,
dupa aceea?...
Tosi
citiseram multe carti despre razboiul terminat cu 23 ani mai inainte;
Marinescu avea in biblioteca lui de acasa, zeci si zeci de asemenea
carti, multe traduse din limbi straine. Dintre acestea, una singura
il obseda mai ales si anume „Intoarcerea de pe front”
de Erik Maria Remarque. O citise de atatea ori, incat stia unele
pasaje pe dinafara. Aceasta mai ales ii revenea atunci in minte...
uneori!...
Dar
nu! Nu este posibil sa li se intample si lor, ceea ce li se intamplase
lui Ferdinant Kosole si camarazilor lui, dupa ce revenisera acasa
dupa razboi!...
Cine
oare putea sa se impotriveasca unei forte militare uriase asa cum
era armata germana atunci?...
Si
ei apucasera sa vada in acele zile doar o mica, o mica de tot frantura...
La
dracu cu temerile!...
Cine
pleaca la razboi cu gandul ca o sa piarda batalia, mai bine nu se
mai duce!...
Si
totusi, in unele inimi aparea pe nesimtite o intepatura de incertitudine,
asemenea unui ghimpe... Dar daca... totusi???...
Un
razboi stii cand il incepi, dar nu poti sti niciodata cu precizie
cand si cum il termini!...
Nu
era insa timp de gandire si de altfel nici nu servea la nimic!...
Curaj,
sus inimile si... spre Basarabia!...
Dupa
aceea vom vedea ce se va mai intampla!...
Cu
astfel de ganduri, echipajele escadrilei 18 Bomb. Usor au pasit
hotarate spre ceea ce se poate numi aci:
PRIMA ZI DE RAZBOI.
(va
urma)
|
