Dupa
ce am pus punct final volumului „Aerodrom si Cer”,
am facut un legamant, cu mine insumi, de a nu mai scrie despre
aviatie. Nu era o hotarare nejustificata. Aviatia si-a restrans
aripile. Aproape ca nu mai exista Fortele Aeriene care sa apere
cerul patriei si eroii acestei lumi fascinante s-au imputinat
uluitor de mult. Dar destinul a vrut altfel. Intamplarea mi-a
adus in fata pe Constantin Manolache, barbatul cu bratele inaripate,
continuatorul lui Pantazi, Ivanovici si Max Manolescu, celebra
tripleta de aur a inaltei acrobatii in formatie, petrecuta in
istoria aviatiei sub denumirea de „Dracii Rosii”.
Ca vechi cunostinte ne-am intins la vorba. Nu era o noutate ca
un om al aerodromului, Constantin Manolache, desi era cu picioarele
pe pamant, desira din caietul amintirilor intamplari petrecute
in oceanul aerian. Cucerit de amanuntele pataniilor pe care le
aflam, am uitat de legamantul pe care l-am facut cu mine insumi,
si m-am hotarat sa imbrac scriitoriceste, intr-un volum, povestea
acestui om al aerului. Manolache s-a aratat incantat 
de
proiectul mei si m-a asigurat ca m-a va „pilota” ca
creionul sa nu-mi alunece spre exagerari si neadevar. Si, cum
povestea unei vieti trebuia sa aiba o cadenta fireasca, emotionala,
si nu putea fi spusa dintr-o rasuflare, intr-o prima intalnire,
ne-am despartit convinsi ca primul pas l-am facut.
Cuprins
de importanta noului volum, in noptile mele tarzii, am schitat
planul lucrarii de douazeci de puncte, incepand cu trecerea lui
Manolache in rezerva cu gradul de soldat ca fiind dusman al poporului
si sfarsind cu un remember. Ca planul noii lucrari sa fie intregit,
am stabilit si titlul: „Patriarhul sau jocul cu moartea”.
La o alta intalnire a noastra, Manolache a ramas incantat de ideile
cuprinse in foaia pe care i-o intinsesem, dupa care mi-a spus:
- Mai,
batrane, hai sa incepem mai spre toamna cand activitatea pe aerodrom
inceteaza. Vii la mine acasa unde am toata documentarea si stam
de vorba pe indelete. Acum sunt prins cu concursurile si fierb
de nerabdare sa inceapa construirea aeroplanului Vlaicu II. Motorul,
pe care germanii s-au oferit sa ni-l dea gratis, a sosit deja
in vama. 
Dupa
90 de ani eu vreau sa reeditez zborul lui Vlaicu. Sa nu care cumva
sa-ti treaca prin cap, cand ma apropiu de 80 de ani, ca vreau
sa pun punct zborului.
Niciodata,
ca in anul acesta, nu am dorit sa treaca vara, ca frunzele celor
doua salcii plangatoare din fata casei mele sa rugineasca si un
pui de bruma sa cuprinda aerodromul si sa bat la poarta lui Manolache.
Asteptam. Dar destinul a vrut altfel de parca ar fi tinut mortis
sa-mi respect legamantul fata de mine insumi. Nu cazuse, inca
frunza salciilor plangatoare din fata casei mele cand vestea trista,
ca aripa intunecata a unei pasari de noapte, m-a instiintat ca
pilotul Constantin Manolache, dupa mai bine de 60 de ani de zbor,
cu cea mai mare longevitate ca personal navigant de pe planeta,
a urcat in sarcofag.
Omul
care a indreptat, in parte, sentimentele mele sentimentale, care
am uitat, pentru o vara, de fragilitatea hotararilor omenesti
si de cruzimea colturilor de fiara ai destinului si ai timpului,
este scriitorul Cornel Marandiuc. Fie din intuitia sa, fie din
simtul perseverent al istoricului, ca redactor sef al revistei
„Orizont Aviatic” a pus, cu bunavointa, la indemana
inegalabilului zburator Constantin Manolache paginile publicatiei
sale, prin care au vazut lumina tiparului multe episoade si amanunte
din indelungata sa experienta traita intre cer si pamant.
Constantin
Manolache a „decolat” de pe scoarta cerebrala a pamantului
si „navigheza” in neantul nedescifrat de mintile luminate.
Poate face formatie cu: Pantazi, Ivanovici, Max Manolescu si Octavian
Bacanu, sa minuneze si eternitatea cu arabescurile lor pamantene.
Ioan
Cherches
