Suntem,
iata, la nr. 13 al ORIZONT AVIATIC si intrucat, pornind din nov.
2002 si pana in prezentul noiembrie 2003 (deci cale de 13 luni
si 13 numere expediate tuturor aerocluburilor), nu am primit inca
nici „trei randuri scrise si un sfert de fotografie”
despre si din activitatea prietenilor tocmai numiti, ne vom intoarce
la planorismul deceniilor suficient trecute... timp in care poate
a existat mai multa emotie, dragoste de zbor si dorinta de a-ti
trimite fiinta, numele si chipul nu numai in vazduh ci si in pagina
scrisasi nemuritoare a publicatiilor de aviatie.
Asadar
ii vom da cuvantul d.lui ing. VITALIE DRAGUTAN, pilot planorist
veteran.
Redactia
Cele
relatate in continuare s-au intamplat in urma cu mai bine de o
jumatate de secol, in penultimul an al celui de al doilea razboi
mondial. Ani grei pentru oameni si pentru tara. Dar cu toata vitregia
refugiului, de care am avut parte atunci, a fost totusi unul din
cei mai fericiti ani din viata mea fiindca atunci am inceput sa
zbor...
1)
ZBORUL DE DIMINEATA
Este o dimineata de iulie pe malul raului Caras, in sud-vestul
Banatului, inca departe de tumultul care izbise tara si intreaga
lume.
Ne pregateam
de zbor. O echipa aducea la „punct”, pe carucior,
planorul de faza I-a, ICAR-1. O alta aducea cablul de la mosor.
Ceilalti eram stransi in jurul instructorului nostru NICOLAE CANDEA
– un ardelean refugiat de pe langa Cluj – care ne
facea ultimul instructaj inainte de zbor. Eram in picioare, nu
ne puteam aseza inca jos caci iarba era plina de roua... Pe campul
de zbor, un imas al comunei Varadia, o cireada cu peste o suta
de vaci era manata de-a curmezisul terenului, de catre cativa
copii si un vacar, spre partea de rasarit a acestuia in afara
zonei de zbor. Cireada se deplasa incet si nepasator cu toate
indemnurile pe care cativa dintre noi, trimisi de catre instructor,
le „adresam” si vacarilor si animalelor.
In sfarsit
campul de zbor pare oarecum eliberat, cablul a sosit iar planorul
asezat la start. O scurta privire a instructorului pe lista de
zbor si ma aud strigat – astazi zbor primul! Infrigurat
ma strecor prin hobanaj si ma instalez pe scaun. Imi pun legaturile,
controlez comenzile si semnalizez ca sunt pregatit. Un camarad
cupleaza cablul la dispozitivul de remorcaj din botul planorului.
Instructorul vine la aripa si-mi da ultimele indrumari:
„Decolezi, la inaltimea maxima (cca 120 m), atentie, pici
si declansezi dupa care executi un „S” cu viraj pe
stanga mai intai si apoi viraj pe dreapta pe langa cotul Carasului,
si te inscrii pe panta de aterizare la cca 20 m. si aterizezi
la „punct” Ai inteles?”
- Inteles!... Semnal cu fanionul pentru intinderea cablului, dupa
care in urma unei ultime priviri la planor si la elevul pilot
instructorul da semnalul cu fanionul pentru inceperea remorcarii.
Cu mana
stanga pe montantul din fata fuselajului (ca sa fie mai aproape
de comanda declansatorului) si dreapta pe mansa, picioarele pe
pedalele palonierului, ma pregatesc de decolare. Simt vibratia
automosorului transmisa prin cablul intins. Aparatul incepe sa
alunece pe patina. Un coleg alearga cativa pasi sustinandu-mi
aripa. Cateva zdruncinaturi si simt cum comenzile prind viata,
stapanind aparatul. Vantul incepe sa ma bata peste intreg corpul.
Hobanele incep sa zbarnaie. Am decolat... Aerul rece si dens sustine
aparatul de parca m-asi afla intr-un mediu solid. Comenzile sunt
ferme si prompte, dandu-mi o senzatie de bunastare si siguranta.
Trag usor de mansa si aduc aparatul la inaltimea de siguranta,
dupa care trag mansa in continuare si ma inscriu pe panta de urcare.
Talpile imi ajung la nivelul ochilor, orizontul basculeaza in
jos undeva in dreptul genunchilor... ZBOR!
Zbor!
Doamne, ce minune! Din cauza vantului, aerul rece al diminetii,
ma trec fiorii. Dar nu am timp de aceasta. Corectez reflex o inclinare
si o tendinta de deviere de la discretie. Urc cu nadejde. Ma apropii
de varful traectoriei mele de inaltime. Undeva pe sub genunchi
ma uit la mosor. Pe alcatuirea din lemn, panza si cabluri, pe
care zbor, nu am aparate indicatoare... Inca nu! (apreciez). Ba,
parca se agita fanionul... Gata, e timpul! Imping mansa si aparatul
basculeaza cu hotarare, picand. Decslansez. (Daca nu asi pica
inainte de declansare, planorul, eliberat din tractiunea cablului,
ar face o sandela spectaculoasa dupa care, pierzand viteza, s-ar
angaja, prabusindu-se)... Simt o zvacnitura a planorului eliberat
din tensiunea cablului. Dar ce-i asta?!: am picat cam mult si
o sa pierd inaltime. Am insa viteza mare. Redresez usor castigand
ceva din inaltimea pierduta si asez planorul pe panta normala
de zbor. Singur pe scaunelul din placaj, cu picioarele sprijinite
in palonier, dedesubtul si imprejurul meu se desfasoara peisajul
luncii Carasului. Vederea nu-mi este stanjenita, de nimic, lateral,
in jos si in sus privirea fiindu-mi libera. Dar n-am timp de reverii.
Toate imaginile si senzatiile se imprima si am sa le revad, sa
le retraiesc si sa le analizez mai tarziu (si inca de multe ori,
dupa decenii chiar!)... Acum trebuie sa execut tema de zbor. Inscriu
planorul in viraj larg, sustinut, pe stanga. Zbor acum deasupra
cirezii, ce mai inainteaza inca. Ba nu. Parca o parte se porneste
inapoi de unde a venit. Continui virajul, redresez si ma inscriu
pe dreapta dupa ce ma asigur (baza de repere) ca sunt pe traiectoria
corecta. Zbor acum pe langa cotul Carasului, in viraj, si continui
pana in dreptul directiei de aterizare. Scot la timp din viraj
si ma pregatesc de aterizare... dar pana atunci mai am inca putin
timp. Dar... dar
ce-i asta?! In fata vacile pornesc sa intercepteze directia mea
de zbor! Doamne, ce ma fac? Frane aerodinamice n-am, nici vorba!
Inaltime
mare, daca zbor normal am sanse sa intru in cireada. La dreapta
este cotul Carasului, la stanga grosul cirezii! Si deodata timpul
se opreste in loc. Stau suspendat in aer, usor inclinat spre bot,
dar stau. Curentul de aer a incetat sa mai bata, nu se mai aude
nici un susur. Camarazii, impreuna cu instructorul, au incremenit
si ei. Cireada care ma speriase s-a oprit si ea. Ce bine! Am un
ragaz de gandire ca sa ma descurc sau... Doamne, ca ma fac? Si
deodatã totul se lumineaza: GLISADA! N-am mai facut-o niciodata
in zbor dar am vazut de nenumarate ori cum o faceau instructorii
cand veneau la aterizare prea lung. Inversau comenzile si picau
coborand parca pe loc cand pe o aripa cand pe alta si aterizau
exact la „punct”. Iar noi totii am exersat la sol
miscarile, visandu-ne ca venim in glisada cand pe dreapta cand
pe stanga... Asta-i! Palonier stanga, mansa dreapta si usor picata!
Si timpul se porneste din nou. Vantul reincepe sa ma sufle si
sa zbarnaie prin hobanaj. Planorul se roteste spre stanga, se
apleaca pe aripa dreaptã si nefiresc inainteaza cu aripa
dreapta in directia de zbor. Camarazii se imprastie de la punct.
Parez cu mansa inclinarile planorului de parca as avea in mana
un facalet (dupa cum mi-a spus mai tarziu instructorul). Nu mai
am timp si nici inima ca sa inversez glisada si incet incet redresez
si aterizez, alunecand cu patina pe iarba uda. Planorul se opreste
si se inclina pe dreapta. Dau mansa pe dreapta ca sa nu deteriorez
eleronul, cobor picioarele de pe palonier si simt pamantul din
nou sub talpi. Rasuflu adanc si-mi scot agrafa de siguranta desfacandu-ma
din centuri si raman nemiscat... La „punct” harmalaie
mare. Instructorul imi arata, in chip de salut, fanionul. Camarazii
se reped la mine si ma trag de pe scaun, printre hobanaje. Apoi
ma desfac de maini si de picioare, ma ridica si ma lovesc de cateva
ori de pamant – este cinstirea primei glisade! Sontorogit
scap cumva
din mainile lor si ma indrept spre instructorul nostru... si-i
dau raportul.
Cu toate
ca am mai zburat dupa aceea, pana la inceputul lui Septembrie,
glisanda nu am mai apucat sa fac. Dar din acea zi vacarii speriati
de cele intamplate si de amenintarile conducerii scolii, nu au
mai venit cu cireada pe campul de zbor, asa ca „din aceasta
parte” nu am mai avut sa ne ingrijoram. Aveam insa alte
griji: frontul rusesc se apropia de hotarele tarii, ajungand la
Nistru iar pe deasupra noastra treceau americanii spre a bombarda
Timisoara sau Vrsac-ul din Iugoslavia, oras care se afla la cca.
12 km de noi, spre Vest, si unde exista un mare comandament german.
2)
UN ZBOR LA AMIAZA
Astazi
seful de pilotaj al scolii, instructorul si recordmanul planorist
VASILE SCORTEA, ne facea o verificare. Un „eseiaj”
(cum ne placea sa ne falim intre noi, folosind „terminologia
aviatica”!) Ne luaseram brevetul de planoristi categoria
„B” – insigna cu trei pescarusi. Stiam sa decolam
si sa aterizam, sa facem viraje in ambele sensuri, de 90°,
180° si 360°; bineinteles ca pe atunci inca de la inceput
zburam numai in simpla comanda, adica singuri.
Acum
treceam pe aparate carenate, de faza a II-a , Salamandra si Grunau
Baby II. B; primul construit in tara noastra dupa planurile si
sub indrumarea constructorului si instructorului polonez, refugiat,
Witold Kasprzyk iar al doilea inca (atunci) importat din Germania.
Eram
foarte mandri caci acum urma sa zburam pentru intaia oara pe aceste
planoare performante, complet inchise dotate cu aparate de bord
si post dublu de pilotaj - un enorm avantaj pentru instruirea
de zbor. Dar nadejdile pentru progresarea noastra aviatica erau
din ce in ce mai slabe... rusii patrunseserã in tara, americanii
ne bombardau repetat Ploiestiul si Bucurestiul (in principal).
Ne scadeau sperantele dar AZI inca mai zburam!... Zburam deci
pe „balena” Salamandra (posturile de pilotaj cot-a-cot,
deci sectiune groasa in acest loc...) si
pe splendidul Baby.
Era ora
pranzului si aerul era plin de turbulente din cauza desprinderilor
termice. In zare se vedea, ca printr-o apa unduitoare. Pana acum
nu zburaseram la ora aceasta (din motivele aratate) dar acum,
pregatindu-ne pentru zborul plutit, urma sa ne familiarizam cu
„nelinistea” atmosferica... pe cer pluteau nori Cumulus
„inmuguriti” care se dezvoltau clipa de clipa. Cativa
uli spiralau deasupra porumbului aflat in marginea terenului de
zbor, cautandu-si prada.
Imi
vine randul la zbor... Ma strecor in carlinga si ma leg. Seful
de pilotaj, asezat pe locul din dreapta, era legat numai peste
abdomen. Camarazii aduc capota din plexiglas (deoarece aceasta
se detasa complet pentru accesul in planor). Eu o zavoresc, verific
comenzile si aparatura si fac semnul de „totul este in ordine!”
Seful de pilotaj, care m-a urmarit, amuzat, vazandu-mi emotia,
imi spune: „Mainile si picioarele pe comenzi si ma urmaresti,
decolez eu. Vei prelua comenzile cand te anunt eu. Franele stranse,
gata!”... Cablul este cuplat si intins, se face semnalul
ca poate incepe remorcajul. La inceput incet, ruland pe roata,
planorul accelereaza si deodata se ridica in aer. Inaltimea
de sigurantã si apoi urcarea. Nici o adiere, un zumzet
ca basul inabusit al unei orgi. Ce senzatie curioasa in carlinga
inchisa!... Pamantul a disparut complet, in fata am numai cerul.
Seful de pilotaj manevreaza cu siguranta comenzile (dar parcã
„intr-o doarã” - imi pare mie!). Cand ajungem
la 130 m, pica si declanseaza iar planorul scapa de tractiunea
cablului si face un salt. „Preia comenzile si tine botul
usor sub orizont, cu 70-80 km la vitezometru, cum ti s-a spus
la instructaj!”
Gata,
intru in viraj sustinandu-l atent la orizont, la vitezometru dar
si la „murmurul orgii” care-si schimba tonalitatile
si intensitatea in functie de manevre. In fata orizontul mi se
inchide catre magurile aflate dincolo de raul Caras, maguri deasupra
carora urma sa facem zborul plutit, la panta. Urmaresc periodic
viteza si deodata ma simt „indesat” in scaun de parca
as fi cazut pe el. Seful de pilotaj, cu mainile asezate pe genunchi
si picioarele retrase de pe palonier, tace. Arunc repede o privire
pe variometru care-mi arata o ascendenta de peste 3 m/sec.: termica!
Am prins un curent termic! Prima mea termica... continui virajul
iar inaltimea creste usor dar simtitor. „Fa virajul de 360°”,
imi spune seful de pilotaj, mijind un zambet pe sub mustatã,
care-i lumineaza fata... Urc constant si acum sunt peste inaltimea
de
declansare dar, deodata, toata atmosfera aceasta de farmec si
incantare se sparge: „Gata, nu mai avem timp, mai sunt si
altii... incheie turul de pista si du-te la aterizare!”
Sub
indrumarea lui parasesc termica cu parere de rau si vin pe latura
lunga a traseului. Ma mai indruma apoi cand intru in cele doua
viraje finale si... gata!: „preiau comenzile!” - spune
seful de pilotaj. Ce a urmat apoi a fost ca o furtuna –
a picat si a scos franele. Fasaitul s-a ingrosat, devenind deodata
o vibratie surda resimtita in tot aparatul. Dar... ce-i asta?!,
la „punct” ni se fac semne, aratandu-ni-se, cu mainile
ridicate, alternativ spre cer. Ne aruncam
ochii „spre cer” deasupra noastra, nenumarate dare
arginti brazdeaza cerul deasupra norilor, chiar la zenitul nostru.
Seful de pilotaj coboara imediat privirea si spune doar atat -
„americanii”! Strange franele, aparatul prinde viteza
si fileaza la cativa metri deasupra solului pana in capatul celalalt
al terenului de zbor, spre mosor, unde era cel de al doilea cot
al Carasului, plin de salcii pletoase si unde adaposteam, camufland,
planoarele. Ce treaba aveam noi cu americanii? Dar mai stii?...
Cate nu se intampla! Grabiti, dupa oprirea planorului, largam
capota, ne scoatem centurile si sarim pe sol impingand apoi (si
cu ajutorul echipei de la cablu) sub salcii planorul. Si deodata
pamantul a inceput sa tremure, cu un vuiet surd si continuu. Porumbii
din marginea luncii au inceput sa fosneasca, ca batuti de vant,
desi nu era nici macar o adiere. Stateam pitulati sub salcii treziti
din mirajul zborului, gandindu-ne la cele ce ne mai asteapta...
3)
ZBORUL DE SEARÃ
Era pe
la inceputul lui septembrie...
Vremea
era frumoasa, fara ploi, numai buna pentru zbor. Dar soarta razboiului
era deacum hotarata. De fapt fusese hotarata inca din anul trecut
cand pierduse „Batalia Stalingradului” si confirmata
(intarita) in iunie cand au debarcat Aliatii in Normandia si cand
noi abia am inceput sa zburam la Varadia de Caras... Un aparat
de radio „popular” german (nota C.M.: un Deutsche
klein Enfenger, cunoscut si ca „Radio Hitler” ...
„o recatie 1+1 in
bachelita neagra), pe care-l avea comandantul militar al Scolii
– Slt. av. r. SCIPIONE POPESCU – ne-a adus, pe 18
august, stirea (ce ne-a indurerat pe toti) a caderii in lupta
a capitanului aviator ALEXANDRU SERBANESCU... Dupa aceea rusii
au intrat in Bucuresti si inaintau spre Transilvania si Banat...
Un Fleet 10 G., venit de la Bucuresti din partea Comandamentului
T.A.R. ne-a adus Ordinul de oprire a zborurilor si de inchidere
a scolii: ADIO ANTRENAMENTE SI „PERFECTIONARE”!
Era ultima
zi de zbor...
Venise
seara racoroasa, anuntand parca apropierea toamnei. Peste sat
se lasase o pacla usoara, fumurile de la gospodarii oprindu-se
la o anumita inaltime (parca intr-un platfon), fara sa mai urce...
Toti eram tristi si infrigurati de evenimentele pe care abia acum
incepeam sa le constientizam, trezindu-ne din visul in care am
trait intreaga vara.
Era ultimul
zbor pentru fiecare dintre noi. La start un planor Grunau Baby...
Imi vine randul. Ma urc in carlinga de pilotaj si imi leg centurile.
Camarazii imi aduc capota care avea doua vizoare rotunde laterale
pentru luminarea tabloului de bord. Controlez, din rutina, comenzile
si aparatele, inchiderea franelor. Totul este in ordine, se cupleaza
si imediat se intinde cablul si fara pauza incepe remorcajul.
Planorul aluneca cativa metri si decoleaza. Iau usor inaltimea
de siguranta si trec pe panta abrupta de urcare. Aparatul vibreaza
cu un ton de orga. Urc continuu, depasessc patura de pacla si
deodata patrund intr-un strat de aer caldut, ca intr-o baie. Instructorul
mosorist VASILE LAGARA imi semnalizeaza, printr-o usoara accelerare
a tractiunii, sfarsitul remorcajului. Ma uit la altitudine si
multumit de inaltimea atinsa pic si declansez: LIBER SI SINGUR,
PENTRU CATEVA MINUTE, PENTRU ULTIMA OARA!
Aerul
era linistit, nici o adiere, nici o turbulenta. Nici o nadejde
de a mai prelungi, cat de cat, zborul. Nu ni s-a dat nici o tema.
Acest ultim zbor a fost lasat la alegerea fiecaruia...Ma inscriu
intr-o spirala larga ca sa pot matura cu privirea, PENTRU ULTIMA
OARA, peisajul atat de familiar... Iata campul de zbor cu hangarul
de serviciu si dambul de pe care am facut primele salturi, lansati
cu sandowul. Iata si raul Caras, cu cele doua coturi si cu salciile
lui, rau in care ne scaldam inainte de pranz, dupa terminarea
primului program zilnic de zbor si a instructiei militare... Iata
si comuna VARADIA, de pe malul drept al Carasului, si abia zarindu-se
prin pacla varful castelului BOICI, unde am fost cazati. Continuand
virajul in fata ochilor imi vine panta cu hangarul principal,
panta greu accesibila pentru incepatori dar unde in zilele favorabile
se putea zbura ore intregi in curentii dinamici... Si iata cum
spirala larga ma aduce pe directia de aterizare... GATA, TOTUL
SE TERMINA! Centrez aparatul pe directie, pic usor si scot franele.
Redresez, cateva harsieturi ale patinei pe pamant si... liniste.
Strang franele, dau mansa pentru ultima oara pe partea pe care
ma inclin, dezavorasc capota si ma dezleg din centuri... Am ochii
incetosati. Colegii ma inteleg fiindcã toti am simtit la
fel. Ma ridic parca anevoie din carlinga, mangai cu duiosie botul
alb al planorului. Degetele mi se agata fara voie de tubul „Venturi”
si apoi ma prezint la instructor ca sa dau ultimul raport. El,
Instructorul, ma priveste parinteste si ma bate pe umar fara sa
mai zica nimic. NU MAI ERA NEVOIE DE CUVINTE.
Noaptea
am predat cazarmamentul, ne-am luat documentele si am plecat,
civili, la gara... Peste doar doua zile nemtii invadau Banatul
si se purtau lupte de o parte si de alta a Timisului, langa comuna
Sag (unde imi erau refugiati parintii). VISUL SE TERMINASE si
continua din nou CALVARUL refugiului, inceput in primavara!
Iunie
2003, Bucuresti
VITALIE DRAGUTAN