TREI ZBORURI

VITALIE DRAGUTANSuntem, iata, la nr. 13 al ORIZONT AVIATIC si intrucat, pornind din nov. 2002 si pana in prezentul noiembrie 2003 (deci cale de 13 luni si 13 numere expediate tuturor aerocluburilor), nu am primit inca nici „trei randuri scrise si un sfert de fotografie” despre si din activitatea prietenilor tocmai numiti, ne vom intoarce la planorismul deceniilor suficient trecute... timp in care poate a existat mai multa emotie, dragoste de zbor si dorinta de a-ti trimite fiinta, numele si chipul nu numai in vazduh ci si in pagina scrisasi nemuritoare a publicatiilor de aviatie.

Asadar ii vom da cuvantul d.lui ing. VITALIE DRAGUTAN, pilot planorist veteran.

Redactia

Cele relatate in continuare s-au intamplat in urma cu mai bine de o jumatate de secol, in penultimul an al celui de al doilea razboi mondial. Ani grei pentru oameni si pentru tara. Dar cu toata vitregia refugiului, de care am avut parte atunci, a fost totusi unul din cei mai fericiti ani din viata mea fiindca atunci am inceput sa zbor...

1) ZBORUL DE DIMINEATA
Este o dimineata de iulie pe malul raului Caras, in sud-vestul Banatului, inca departe de tumultul care izbise tara si intreaga lume.

Ne pregateam de zbor. O echipa aducea la „punct”, pe carucior, planorul de faza I-a, ICAR-1. O alta aducea cablul de la mosor. Ceilalti eram stransi in jurul instructorului nostru NICOLAE CANDEA – un ardelean refugiat de pe langa Cluj – care ne facea ultimul instructaj inainte de zbor. Eram in picioare, nu ne puteam aseza inca jos caci iarba era plina de roua... Pe campul de zbor, un imas al comunei Varadia, o cireada cu peste o suta de vaci era manata de-a curmezisul terenului, de catre cativa copii si un vacar, spre partea de rasarit a acestuia in afara zonei de zbor. Cireada se deplasa incet si nepasator cu toate indemnurile pe care cativa dintre noi, trimisi de catre instructor, le „adresam” si vacarilor si animalelor.

In sfarsit campul de zbor pare oarecum eliberat, cablul a sosit iar planorul asezat la start. O scurta privire a instructorului pe lista de zbor si ma aud strigat – astazi zbor primul! Infrigurat ma strecor prin hobanaj si ma instalez pe scaun. Imi pun legaturile, controlez comenzile si semnalizez ca sunt pregatit. Un camarad cupleaza cablul la dispozitivul de remorcaj din botul planorului. Instructorul vine la aripa si-mi da ultimele indrumari:
„Decolezi, la inaltimea maxima (cca 120 m), atentie, pici si declansezi dupa care executi un „S” cu viraj pe stanga mai intai si apoi viraj pe dreapta pe langa cotul Carasului, si te inscrii pe panta de aterizare la cca 20 m. si aterizezi la „punct” Ai inteles?”
- Inteles!... Semnal cu fanionul pentru intinderea cablului, dupa care in urma unei ultime priviri la planor si la elevul pilot instructorul da semnalul cu fanionul pentru inceperea remorcarii.

Cu mana stanga pe montantul din fata fuselajului (ca sa fie mai aproape de comanda declansatorului) si dreapta pe mansa, picioarele pe pedalele palonierului, ma pregatesc de decolare. Simt vibratia automosorului transmisa prin cablul intins. Aparatul incepe sa alunece pe patina. Un coleg alearga cativa pasi sustinandu-mi aripa. Cateva zdruncinaturi si simt cum comenzile prind viata, stapanind aparatul. Vantul incepe sa ma bata peste intreg corpul. Hobanele incep sa zbarnaie. Am decolat... Aerul rece si dens sustine aparatul de parca m-asi afla intr-un mediu solid. Comenzile sunt ferme si prompte, dandu-mi o senzatie de bunastare si siguranta. Trag usor de mansa si aduc aparatul la inaltimea de siguranta, dupa care trag mansa in continuare si ma inscriu pe panta de urcare. Talpile imi ajung la nivelul ochilor, orizontul basculeaza in jos undeva in dreptul genunchilor... ZBOR!

Elevele planoriste ascultand explicatiile temei de zborZbor! Doamne, ce minune! Din cauza vantului, aerul rece al diminetii, ma trec fiorii. Dar nu am timp de aceasta. Corectez reflex o inclinare si o tendinta de deviere de la discretie. Urc cu nadejde. Ma apropii de varful traectoriei mele de inaltime. Undeva pe sub genunchi ma uit la mosor. Pe alcatuirea din lemn, panza si cabluri, pe care zbor, nu am aparate indicatoare... Inca nu! (apreciez). Ba, parca se agita fanionul... Gata, e timpul! Imping mansa si aparatul basculeaza cu hotarare, picand. Decslansez. (Daca nu asi pica inainte de declansare, planorul, eliberat din tractiunea cablului, ar face o sandela spectaculoasa dupa care, pierzand viteza, s-ar angaja, prabusindu-se)... Simt o zvacnitura a planorului eliberat din tensiunea cablului. Dar ce-i asta?!: am picat cam mult si o sa pierd inaltime. Am insa viteza mare. Redresez usor castigand ceva din inaltimea pierduta si asez planorul pe panta normala de zbor. Singur pe scaunelul din placaj, cu picioarele sprijinite in palonier, dedesubtul si imprejurul meu se desfasoara peisajul luncii Carasului. Vederea nu-mi este stanjenita, de nimic, lateral, in jos si in sus privirea fiindu-mi libera. Dar n-am timp de reverii. Toate imaginile si senzatiile se imprima si am sa le revad, sa le retraiesc si sa le analizez mai tarziu (si inca de multe ori, dupa decenii chiar!)... Acum trebuie sa execut tema de zbor. Inscriu planorul in viraj larg, sustinut, pe stanga. Zbor acum deasupra cirezii, ce mai inainteaza inca. Ba nu. Parca o parte se porneste inapoi de unde a venit. Continui virajul, redresez si ma inscriu pe dreapta dupa ce ma asigur (baza de repere) ca sunt pe traiectoria corecta. Zbor acum pe langa cotul Carasului, in viraj, si continui pana in dreptul directiei de aterizare. Scot la timp din viraj si ma pregatesc de aterizare... dar pana atunci mai am inca putin timp. Dar... dar ce-i asta?! In fata vacile pornesc sa intercepteze directia mea de zbor! Doamne, ce ma fac? Frane aerodinamice n-am, nici vorba!

Inaltime mare, daca zbor normal am sanse sa intru in cireada. La dreapta este cotul Carasului, la stanga grosul cirezii! Si deodata timpul se opreste in loc. Stau suspendat in aer, usor inclinat spre bot, dar stau. Curentul de aer a incetat sa mai bata, nu se mai aude nici un susur. Camarazii, impreuna cu instructorul, au incremenit si ei. Cireada care ma speriase s-a oprit si ea. Ce bine! Am un ragaz de gandire ca sa ma descurc sau... Doamne, ca ma fac? Si deodatã totul se lumineaza: GLISADA! N-am mai facut-o niciodata in zbor dar am vazut de nenumarate ori cum o faceau instructorii cand veneau la aterizare prea lung. Inversau comenzile si picau coborand parca pe loc cand pe o aripa cand pe alta si aterizau exact la „punct”. Iar noi totii am exersat la sol miscarile, visandu-ne ca venim in glisada cand pe dreapta cand pe stanga... Asta-i! Palonier stanga, mansa dreapta si usor picata! Si timpul se porneste din nou. Vantul reincepe sa ma sufle si sa zbarnaie prin hobanaj. Planorul se roteste spre stanga, se apleaca pe aripa dreaptã si nefiresc inainteaza cu aripa dreapta in directia de zbor. Camarazii se imprastie de la punct. Parez cu mansa inclinarile planorului de parca as avea in mana un facalet (dupa cum mi-a spus mai tarziu instructorul). Nu mai am timp si nici inima ca sa inversez glisada si incet incet redresez si aterizez, alunecand cu patina pe iarba uda. Planorul se opreste si se inclina pe dreapta. Dau mansa pe dreapta ca sa nu deteriorez eleronul, cobor picioarele de pe palonier si simt pamantul din nou sub talpi. Rasuflu adanc si-mi scot agrafa de siguranta desfacandu-ma din centuri si raman nemiscat... La „punct” harmalaie mare. Instructorul imi arata, in chip de salut, fanionul. Camarazii se reped la mine si ma trag de pe scaun, printre hobanaje. Apoi ma desfac de maini si de picioare, ma ridica si ma lovesc de cateva ori de pamant – este cinstirea primei glisade! Sontorogit scap cumva
din mainile lor si ma indrept spre instructorul nostru... si-i dau raportul.

Cu toate ca am mai zburat dupa aceea, pana la inceputul lui Septembrie, glisanda nu am mai apucat sa fac. Dar din acea zi vacarii speriati de cele intamplate si de amenintarile conducerii scolii, nu au mai venit cu cireada pe campul de zbor, asa ca „din aceasta parte” nu am mai avut sa ne ingrijoram. Aveam insa alte griji: frontul rusesc se apropia de hotarele tarii, ajungand la Nistru iar pe deasupra noastra treceau americanii spre a bombarda
Timisoara sau Vrsac-ul din Iugoslavia, oras care se afla la cca. 12 km de noi, spre Vest, si unde exista un mare comandament german.

2) UN ZBOR LA AMIAZA
Instructorul si elevul, pe un planor de faza I-a de constructie romaneasca "Stahanov", pregatindu-se pentru decolareAstazi seful de pilotaj al scolii, instructorul si recordmanul planorist VASILE SCORTEA, ne facea o verificare. Un „eseiaj” (cum ne placea sa ne falim intre noi, folosind „terminologia aviatica”!) Ne luaseram brevetul de planoristi categoria „B” – insigna cu trei pescarusi. Stiam sa decolam si sa aterizam, sa facem viraje in ambele sensuri, de 90°, 180° si 360°; bineinteles ca pe atunci inca de la inceput zburam numai in simpla comanda, adica singuri.

Acum treceam pe aparate carenate, de faza a II-a , Salamandra si Grunau Baby II. B; primul construit in tara noastra dupa planurile si sub indrumarea constructorului si instructorului polonez, refugiat, Witold Kasprzyk iar al doilea inca (atunci) importat din Germania.

Eram foarte mandri caci acum urma sa zburam pentru intaia oara pe aceste planoare performante, complet inchise dotate cu aparate de bord si post dublu de pilotaj - un enorm avantaj pentru instruirea de zbor. Dar nadejdile pentru progresarea noastra aviatica erau din ce in ce mai slabe... rusii patrunseserã in tara, americanii ne bombardau repetat Ploiestiul si Bucurestiul (in principal). Ne scadeau sperantele dar AZI inca mai zburam!... Zburam deci pe „balena” Salamandra (posturile de pilotaj cot-a-cot, deci sectiune groasa in acest loc...) si
pe splendidul Baby.

Era ora pranzului si aerul era plin de turbulente din cauza desprinderilor termice. In zare se vedea, ca printr-o apa unduitoare. Pana acum nu zburaseram la ora aceasta (din motivele aratate) dar acum, pregatindu-ne pentru zborul plutit, urma sa ne familiarizam cu „nelinistea” atmosferica... pe cer pluteau nori Cumulus „inmuguriti” care se dezvoltau clipa de clipa. Cativa uli spiralau deasupra porumbului aflat in marginea terenului de zbor, cautandu-si prada.

Imi vine randul la zbor... Ma strecor in carlinga si ma leg. Seful de pilotaj, asezat pe locul din dreapta, era legat numai peste abdomen. Camarazii aduc capota din plexiglas (deoarece aceasta se detasa complet pentru accesul in planor). Eu o zavoresc, verific comenzile si aparatura si fac semnul de „totul este in ordine!” Seful de pilotaj, care m-a urmarit, amuzat, vazandu-mi emotia, imi spune: „Mainile si picioarele pe comenzi si ma urmaresti, decolez eu. Vei prelua comenzile cand te anunt eu. Franele stranse, gata!”... Cablul este cuplat si intins, se face semnalul ca poate incepe remorcajul. La inceput incet, ruland pe roata, planorul accelereaza si deodata se ridica in aer. Inaltimea de sigurantã si apoi urcarea. Nici o adiere, un zumzet ca basul inabusit al unei orgi. Ce senzatie curioasa in carlinga inchisa!... Pamantul a disparut complet, in fata am numai cerul. Seful de pilotaj manevreaza cu siguranta comenzile (dar parcã „intr-o doarã” - imi pare mie!). Cand ajungem la 130 m, pica si declanseaza iar planorul scapa de tractiunea cablului si face un salt. „Preia comenzile si tine botul usor sub orizont, cu 70-80 km la vitezometru, cum ti s-a spus la instructaj!”

Gata, intru in viraj sustinandu-l atent la orizont, la vitezometru dar si la „murmurul orgii” care-si schimba tonalitatile si intensitatea in functie de manevre. In fata orizontul mi se inchide catre magurile aflate dincolo de raul Caras, maguri deasupra carora urma sa facem zborul plutit, la panta. Urmaresc periodic viteza si deodata ma simt „indesat” in scaun de parca as fi cazut pe el. Seful de pilotaj, cu mainile asezate pe genunchi si picioarele retrase de pe palonier, tace. Arunc repede o privire pe variometru care-mi arata o ascendenta de peste 3 m/sec.: termica! Am prins un curent termic! Prima mea termica... continui virajul iar inaltimea creste usor dar simtitor. „Fa virajul de 360°”, imi spune seful de pilotaj, mijind un zambet pe sub mustatã, care-i lumineaza fata... Urc constant si acum sunt peste inaltimea de
declansare dar, deodata, toata atmosfera aceasta de farmec si incantare se sparge: „Gata, nu mai avem timp, mai sunt si altii... incheie turul de pista si du-te la aterizare!”

PlanorSub indrumarea lui parasesc termica cu parere de rau si vin pe latura lunga a traseului. Ma mai indruma apoi cand intru in cele doua viraje finale si... gata!: „preiau comenzile!” - spune seful de pilotaj. Ce a urmat apoi a fost ca o furtuna – a picat si a scos franele. Fasaitul s-a ingrosat, devenind deodata o vibratie surda resimtita in tot aparatul. Dar... ce-i asta?!, la „punct” ni se fac semne, aratandu-ni-se, cu mainile ridicate, alternativ spre cer. Ne aruncam
ochii „spre cer” deasupra noastra, nenumarate dare arginti brazdeaza cerul deasupra norilor, chiar la zenitul nostru. Seful de pilotaj coboara imediat privirea si spune doar atat - „americanii”! Strange franele, aparatul prinde viteza si fileaza la cativa metri deasupra solului pana in capatul celalalt al terenului de zbor, spre mosor, unde era cel de al doilea cot al Carasului, plin de salcii pletoase si unde adaposteam, camufland, planoarele. Ce treaba aveam noi cu americanii? Dar mai stii?... Cate nu se intampla! Grabiti, dupa oprirea planorului, largam capota, ne scoatem centurile si sarim pe sol impingand apoi (si cu ajutorul echipei de la cablu) sub salcii planorul. Si deodata pamantul a inceput sa tremure, cu un vuiet surd si continuu. Porumbii din marginea luncii au inceput sa fosneasca, ca batuti de vant, desi nu era nici macar o adiere. Stateam pitulati sub salcii treziti din mirajul zborului, gandindu-ne la cele ce ne mai asteapta...

3) ZBORUL DE SEARÃ

Era pe la inceputul lui septembrie...

Vremea era frumoasa, fara ploi, numai buna pentru zbor. Dar soarta razboiului era deacum hotarata. De fapt fusese hotarata inca din anul trecut cand pierduse „Batalia Stalingradului” si confirmata (intarita) in iunie cand au debarcat Aliatii in Normandia si cand noi abia am inceput sa zburam la Varadia de Caras... Un aparat de radio „popular” german (nota C.M.: un Deutsche klein Enfenger, cunoscut si ca „Radio Hitler” ... „o recatie 1+1 in
bachelita neagra), pe care-l avea comandantul militar al Scolii – Slt. av. r. SCIPIONE POPESCU – ne-a adus, pe 18 august, stirea (ce ne-a indurerat pe toti) a caderii in lupta a capitanului aviator ALEXANDRU SERBANESCU... Dupa aceea rusii au intrat in Bucuresti si inaintau spre Transilvania si Banat... Un Fleet 10 G., venit de la Bucuresti din partea Comandamentului T.A.R. ne-a adus Ordinul de oprire a zborurilor si de inchidere a scolii: ADIO ANTRENAMENTE SI „PERFECTIONARE”!

Era ultima zi de zbor...

Venise seara racoroasa, anuntand parca apropierea toamnei. Peste sat se lasase o pacla usoara, fumurile de la gospodarii oprindu-se la o anumita inaltime (parca intr-un platfon), fara sa mai urce... Toti eram tristi si infrigurati de evenimentele pe care abia acum incepeam sa le constientizam, trezindu-ne din visul in care am trait intreaga vara.

Era ultimul zbor pentru fiecare dintre noi. La start un planor Grunau Baby... Imi vine randul. Ma urc in carlinga de pilotaj si imi leg centurile. Camarazii imi aduc capota care avea doua vizoare rotunde laterale pentru luminarea tabloului de bord. Controlez, din rutina, comenzile si aparatele, inchiderea franelor. Totul este in ordine, se cupleaza si imediat se intinde cablul si fara pauza incepe remorcajul. Planorul aluneca cativa metri si decoleaza. Iau usor inaltimea de siguranta si trec pe panta abrupta de urcare. Aparatul vibreaza cu un ton de orga. Urc continuu, depasessc patura de pacla si deodata patrund intr-un strat de aer caldut, ca intr-o baie. Instructorul mosorist VASILE LAGARA imi semnalizeaza, printr-o usoara accelerare a tractiunii, sfarsitul remorcajului. Ma uit la altitudine si multumit de inaltimea atinsa pic si declansez: LIBER SI SINGUR, PENTRU CATEVA MINUTE, PENTRU ULTIMA OARA!

Aerul era linistit, nici o adiere, nici o turbulenta. Nici o nadejde de a mai prelungi, cat de cat, zborul. Nu ni s-a dat nici o tema. Acest ultim zbor a fost lasat la alegerea fiecaruia...Ma inscriu intr-o spirala larga ca sa pot matura cu privirea, PENTRU ULTIMA OARA, peisajul atat de familiar... Iata campul de zbor cu hangarul de serviciu si dambul de pe care am facut primele salturi, lansati cu sandowul. Iata si raul Caras, cu cele doua coturi si cu salciile lui, rau in care ne scaldam inainte de pranz, dupa terminarea primului program zilnic de zbor si a instructiei militare... Iata si comuna VARADIA, de pe malul drept al Carasului, si abia zarindu-se prin pacla varful castelului BOICI, unde am fost cazati. Continuand virajul in fata ochilor imi vine panta cu hangarul principal, panta greu accesibila pentru incepatori dar unde in zilele favorabile se putea zbura ore intregi in curentii dinamici... Si iata cum spirala larga ma aduce pe directia de aterizare... GATA, TOTUL SE TERMINA! Centrez aparatul pe directie, pic usor si scot franele. Redresez, cateva harsieturi ale patinei pe pamant si... liniste. Strang franele, dau mansa pentru ultima oara pe partea pe care ma inclin, dezavorasc capota si ma dezleg din centuri... Am ochii incetosati. Colegii ma inteleg fiindcã toti am simtit la fel. Ma ridic parca anevoie din carlinga, mangai cu duiosie botul alb al planorului. Degetele mi se agata fara voie de tubul „Venturi” si apoi ma prezint la instructor ca sa dau ultimul raport. El, Instructorul, ma priveste parinteste si ma bate pe umar fara sa mai zica nimic. NU MAI ERA NEVOIE DE CUVINTE.

Noaptea am predat cazarmamentul, ne-am luat documentele si am plecat, civili, la gara... Peste doar doua zile nemtii invadau Banatul si se purtau lupte de o parte si de alta a Timisului, langa comuna Sag (unde imi erau refugiati parintii). VISUL SE TERMINASE si continua din nou CALVARUL refugiului, inceput in primavara!

Iunie 2003, Bucuresti
VITALIE DRAGUTAN

Discutati despre istoria aviatiei romane in forumul "Orizont Aviatic"
Orizont Aviatic Nr. 13, Noiembrie 2003
VIRTUAL ARAD
Suntem pe locul
Pozitia Virtual Arad in Romanian Top 100
Votati-ne zilnic!
Votati Aradul !