Dupa cateva investigatii istovitoare zaceam sub sedative pe un pat de spital si... parca deodata locul s-a schimbat... parca s-a invaluit de inceput totul in ceata...

Mã aflam intr-o sala in care se aflau multi oameni si se purtau discutii pe probleme ale aviatiei - amintiri, intamplari, necazuri... cand deodata s-a ridicat cineva, cineva cunoscut parca desi nu-mi puteam aminti numele sau. Totusi, parca citisem pe undeva despre numele dumnealui dar CE, CAND, UNDE?, nu mai stiam. S-a ridicat, a solicitat „putina” atentie si a inceput sa vorbeasca:

- „NOI, generatia de piloti veterani ai anilor 1950, care am pus bazele aviatiei moderne reactive romanesti, noi am avut de infruntat greutati neinchipuit de mari, mai mari decat a pilotilor din generatiile anterioare de aviatori. Zborul cu reactie este mai complex si mai greu decat zborul cu elice al avioanelor clasice. Dovada al acestui fapt sunt nenumaratele jertfe mai multe decat in timpul razboiului.”

Auzind aceste asertiuni am inghetat. Voiam sa strig, sa protestez dar nu puteam sa scot nici o vorba, nu puteam sa fac nici o miscare. Insa interventia acelui personaj nu se terminase, el spunea mai departe:

- „NOI, ne-am jertfit tineretea traita cu familiile pe aerodroame in baraganuri, in baraci sau apoi in blocuri tip, departe de orice asezare...” - si asa mai departe.

Nimeni nu spunea nimic, parca erau toti vrajiti. Langa mine si prin spate cativa veterani de razboi, nu autopromulgati, oameni care au trait batalii aeriene, care au avut aterizari fortate la inamic sau in „tara nimanui”, care au facut prizonieratul, s-au inrosit dar taceau. Ma zbateam in neputinta de a interveni in fata unor astfel de blasfemii si ma chinuiam mai crunt decat in timpul investigatiilor suportate mai inainte... Cum este posibil sa se ajunga la asa ceva?

Mai intai: orice inceput, dar mai ales orice pionierat in zbor este la fel de greu. Si apoi, una este sa incepi singur si alta este sa fii scolit de altii. Apoi, numarul mare de accidente mai aveau si alte cauze, poate mai importante decat cele citate. In primul rand era conceptia regimului care a fortat ritmul de pregatire, in spiritul intrecerilor. Dupa ce
s-au trezit acei „conducatori dublura” in fata avalansei de accidente, s-a trecut la ritmul rational de pregatire in aviatie.

Problema neglijarii pregatirii cat mai ales a selectiei aptitudinilor viitorilor piloti, au mai patit-o si altii si mult mai recent. Este cazul germanilor, la formarea pilotilor pentru avionul Lockheed F-104 Starfighter, avion pretentios, in cazul caruia nu s-a tinut suficient seama de recomandarile constructorului in ceea ce priveste severitatea selectionarii viitorilor piloti. Dupa cum se stie avionul ajunsese sa fie denumit „cosciugul zburatorului”. In alte tari din NATO care au achizitionat acest tip de avion fenomenul nu s-a mai repetat, s-au respectat recomandarile.

Si mai era o cauza legata de numarul mare de accidente din acea perioada: avioanele trimise noua de catre „prietenul de la Rasarit”, in afara de faptul ca erau primele faze de constructie ale aparatelor reactive, foarte multe dintre ele erau cu resursa la limita in urma perioadei de instructie efectuata cu pilotii proprii. Dar pomenirea comparativã cu jertfele din razboi ridica si alte probleme: nu poate fi comparat un pilot instruit in conditii de pace, cu un veteran de rãzboi din aceasta bransa. Aceasta pentru simplul motiv ca zborul in timpul luptei nu mai este scop ci mijloc, scopul fiind doborarea inamicului sau distrugerea obiectivelor - zborul trebuind sa fie stapanit fara probleme, cu inalta virtuozitate. Astfel, in fata unui veteran de razboi aviator, ulteriorii trebuie sa se inchine.

Ce fel de minte are cel ce poate vorbi de patriotism uitand respectul care trebuie acordat veteranilor de razboi? Explicatia nu este decat una singura: ramasitele indoctrinarii din anii de trista amintire cand veteranii de razboi, care luptasera pe Frontul de Est, erau ostracizati si decretati tradatori de tara!... De dragul zborului cei mai multi
tineri au rezistat presiunilor psihologice dar altii se pare ca au ramas cu sechele ce ies la lumina pe negandite.

I n continuare, tot in starea aceea de impietrire dar cu o limpezime de cristal, mi se perindau in minte oameni si imagini pe care i-am (le-am) cunoscut atat in acea vreme, cat si mai târziu.

Se tanguia acel personaj de „suferintele indurate” in acea perioada cand atat el cat si alti tineri isi realizau visul lor - zborul, cand traiau totusi cu sotiile lor si copii lor, avand „de bine de rau” ratii de zbor si aprovizionarea familiei asigurata iar tara in acest timp era supusa la un sever regim de restrictii de hrana si imbracaminte, acestea fiind
cartelate. Cumpararea unui aliment strict necesar presupunea statul la interminabilele cozi ore in sir. In acea vreme nenumarati oameni din Banat, Oltenia si Muntenia, precum si cei refugiati din Basarabia erau ridicati si dusi in Baragan in asa zisele „sate noi”, siliti sa traiasca in bordeie sapate in pamânt si acoperite cu paie... Imi reaminteam toate acestea nu din auzite sau din lecturi, ci din fapte traite chiar in miezul lor intrucat absolvind facultatea de mecanizare am fost repartizat sa lucrez in Baragan, deoarece eram si eu refugiat din Basarabia!... Ce-am vazut si trait in acea vara a anului 1951 mi-a intarit aversiunea fata de un regim de care de mic m-am temut, nascut fiind pe malul Nistrului.

Aerodromul Cocargeaua era aproape de terenurile pe care le aram. Am vazut avioanele cazand dar jinduiam sa fiu si eu la zbor, ca sa-mi implinesc visul inceput in vara anului 1944. Dar am vazut acolo si copiii bolnavi din noul sat Bordusani, am vazut oamenii disperati; (licentiatii la universitati din tara si din strainatate (avocati, economisti, ingineri...) siliti sa adune paie, sa sape bordeie, fiind plimbati la G.A.S.-uri in cautare de lucru si mancare, interogati zilnic de catre Securitate... Oare se compara suferintele acestora cu cele invocate de catre vorbitor?... ma gandeam. Dar nu numai atat: prin ochii mintii mi se perindau atatea figuri cunoscute de aviatori veterani de razboi, eroi in batalii si misiuni aeriene (desi coplesiti numeric si tehnic in ultima perioada a razboiului), tineri ce la terminarea razboiului au fost deblocati, interzicandu-li-se dreptul de a zbura sau de a profesa conform pregatirii lor, admisi (daca!) doar la „muncanecalificata” sau strict fizica. Imi aduceam aminte de C.dorul Tudor Andrei pilot
neinfricat pe avionul de bombardament in picaj Ju-87, decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” precum si alte ordine romanesti si germane, erou de care in prezent nu-si mai aminteste aproape nimenea. Dupa 23 august 1944 a fost retras din operatiuni ca neprezentand suficienta incredere fata de „noii aliati” datorita eficacitatii sale pe Frontul
de Est. L-am cunoscut la Craiova in noiembrie 1944. Deblocat si trecut in rezerva a trebuit sa lucreze ca muncitor, mai apoi ajuns desenator, tehnician, pentru ca dupa multi ani sa i se echivaleze pregatirea cu aceea de inginer si sa lucreze la URMV Pipera unde, l-a intalnit pe socrul meu (maistrul de aviatie Stefan Gighileanu); dupa pensionare
datorita necazurilor si suprasarcinilor indurate in zborurile de lupta (bombardamentele in
picaj) a cazut la pat zacand multi ani imobilizat, stingandu-se in pragul noului secol pe care noi, iata, l-am apucat! Dar C.dorul Sixtus Maxim, intors din prizonierat si Gulagh, obligat sa lucreze ca tractorist... pentru ca admis in invatamantul universitar mai apoi sa obtina inalte titluri stiintifice, ajungand sa conduca sectia de Agrotehnica de la Institutul din Brasov (unde l-am cunoscut). Soarta identica a avut si C.dorul ing. profesor Dan Stoian, veteran de razboi, pilot pe avionul bimotor bombardier de picaj Ju-88, care a facut integral razboiul (est-vest), ca in anul 1945 sa fie trecut in rezerva si obligat sa-si castige existenta sa si a familiei ca tractorist, apoi ca sef de brigada, fiind admis in cele din urma la Facultatea de mecanizare a Agriculturii (din Bucuresti) pe care a absolvit-o cu excelenta fiind retinut la catedra si inaintand in ierarhia didactic universitara... ACESTEA au fost calitatile, taria si pregatirea pilotilor veterani ai razboiului! Din aceeasi promotie a facut parte si C.dorul av. Serghei Ciachir, plecat de curand dintre noi, si care a avut acelasi drum de parcurs, ajungand si la Canal (unde si-a intalnit, printre altii fosti zburatori, camaradul promotiei - C.dorul Decebal Constantinescu.)

Il vedeam si pe Gl.av. Ion Dobran, cel care a scris cutremuratorul volum „Jurnalul Locotenentului Dobran”, scriere mult mai vrednica si mai tulburatoare decat „Marele Circ” al lui Pierre Closterman. Deblocat si el, a fost nevoit sa se angajeze ca strungar la uzinele „Timpuri Noi”, unde mi-a fost aratat pentru prima data, eu fiind prezent pentru omologarea motoarelor destinate agriculturii, fabricate de aceasta uzina; mult mai tarziu am avut onoarea si bucuria sa-l cunosc, la Aeroclubul Romaniei...

Si ce sa va spun de Gl. de Flotila aeriana VICTOR IOAN SOIMA, trecut in rezerva pentru ca nu era membru de partid, ramas astfel pe drumuri. Printr-un miracol a fost angajat ca simplu inginer, el, fostul inginer sef al Aviatiei Militare (a fost angajat deci la institutul unde lucram si eu, de catre un fost camarad - prof. dr. ing. Gheorghe Cristali)... Pe moment, in acea impietrire, acestia „mi-au venit in minte” dar stiam casirul acestor persecutati aviatori veterani ai razboiului era nenumarat de mare, la fel ca si cel al civililor vanati spre a fi trimisi in temnite, la Canal sau in Siberia!

Se compara oare numarul celor afectati de represiune, cum si marimea suferintelor lor, fata de cele citate de catre vorbitorul atat de convins de amploarea greutatilor prin care trecuse? De fapt nu au fost greutati, era un tribut minor pe care l-a platit fiecare generatie de zburatori pentru a-si realiza idealul aviatic. Atunci de ce aceasta inversunare si tendinta de sciziune fata de generatiile care au trecut prin focul luptelor... dar si de arogare a unor merite imaginare? – ma intrebam. Si de ce dintre toti cei prezenti, care au ucenicit zborul in acele timpuri, numai unul s-a ridicat sa se disocieze?... Apoi totul a intrat din nou in ceata si m-am trezit pe patul de spital dar toate cele „traite” in cosmar imi erau clare de parca s-ar fi petrecut aievea.

Dar oare a fost numai un cosmar?

15 septembrie 2003
ing. Vitalie Dragutan