6.
Locot. in rez. artilerist HUMA VIRGIL
Pe la
jumatatea lunei iunie 1941, Esc. 18 se afla pe aerodromul Ialoveni,
de unde executa zilnic misiuni de bombardament in campul tactic
al frontului, care continua sa inainteze dincolo de Nistru spre
Sud, pana aproape de marele oras- port Odessa.
Dupa
cum s-a vazut pana acum, versiunea care circulase potrivit careia
odata Basarabia eliberata, razboiul „nostru” va lua
sfarsit, fusese falsa... Poate ca la aceasta ipoteza facuse aluzie
c-dorul Ceausu Gh., atunci cand in noaptea de 21-22 Iunie 1941
spusese ca „dupa cum era informat, dar si dupa parerea lui
personala, razboiul odata inceput nu va dura mai mult de doua-trei
saptamani.”
Dar se
parea ca si el fusese gresit informat.
Mai tarziu
incepu sa circule o alta versiune si anume ca „razboiul
va continua pana la caderea orasului Odessa”... Era vorba
de razboiul romanesc , se intelege; nu prea se intelegea de ce
trebuie sa mai continue, dar ordinul este ordin si ei erau militari.
Pe acest
front deplasat acum in Transnistria, operau exclusiv trupe romanesti.
In luptele ce se purtau dincolo de Nistru, se putuse observa clar
ca tot ce fusesera trupe inamice retrase din Basarabia, dar si
cele aflate dincolo de Nistru, se retrageau destul de ordonat,
organizand un fel de cap de pod in jurul orasului-port Odessa,
fortificandu-se ca sa poata rezista atacurilor, pana se vor putea
retrage pe mare dincolo de Crimeea. Aceasta operatie devenise
clara oricui, pornind de la faptul ca Odessa nu va putea rezista
multa vreme deoarece trupele germane care pornisera din sudul
Poloniei au executat un imens arc de cerc cu directia Sud, Sud-Est,
in directia Nicolaev-Cherson si ajunsesera deja acolo in iuresul
acelui „Blitz-Krieg” al lor care, executat in forta
le adusese multe succese de la inceputul razboiului (vezi „intoarcerea
linie Maginot”, Dunquerque, Polonia si acum razboiul din
Est). Nimeni nu se mai indoia ca intr-o asemenea situatie, intr-un
viitor foarte apropiat, toate trupele inamice care fusesera
incercuite in mijlocul acestui imens arc de cerc, vor fi luate
prizoniere daca nu se vor retrage la timp pe ultima cale ce le
mai ramasese, cea maritima...
In regiunea
din jurul Odessei, in care actiona si Esc. 18, nu prea se observa
reactie AcA la inceputul „asediului”. Retragerea fusese
destul de grabita si nu permisese poate organizarea unei puternice
aparari AcA, dar de indata ce frontul s-a stabilizat in fortificatiile
din jurul orasului, aceasta reactie va deveni in scurt timp foarte
puternica si mai ales foarte precisa. Se puteau astepta si la
atacuri de vanatoare fiindca distanta dintre Crimeea si Odessa
nu era de natura sa poata impiedica aviatia de vanatoare sovietica
sa actioneze pe frontul Odessei si sa aiba timpul si benzina necesara
revenirii acasa... Iar Crimeea nu era inca ocupata.
In aceste
conditiuni, intr-una din dupa amiezi, medicul escadrilei, Dr.
Babes, proaspat absolvent al facultatii de medicina de la Iasi,
anunta ca tot personalul navigant si tehnic va trebui sa fie inoculat
cu vaccinul anti-tifo-paratific... Aceste inoculari se faceau
periodic inca din Scoala Militara iar la trupa in timpul stragiului
militar. Cu atat mai mult erau necesare acum, in timp de razboi...
Asadar, toata lumea pe rand la punctul sanitar al escadrilei,
care era instalat intr-un cort la marginea dinspre sat a aerodromului.
Intai ofiterii, urmeaza adjutantii si maistrii, apoi trupa. De
obicei la cei inoculati nu se manifesta nici o reactie sau chiar
daca apareau cateva cazuri, ele erau foarte usoare si nu aveau
urmari care sa duca la indisponibilitati de serviciu la cei in
cauza. Rareori se iveau cazuri mai grave, dar si atunci totul
disparea in maximum 24 ore: pana seara la culcare, nu se aratase
nici un astfel de caz.
Deci
pregatiri pentru misiunea de zbor de a doua zi, care potrivit
celor petrecute pana atunci, nu putea lipsi in acele zile frumoase.
Si intr-adevar se anunta de la biroul operativ ca a doua zi va
decola, la o ora care se va anunta din timp, o patrula de trei
avioane. Obiectivul va fi si el indicat la timp, impreuna cu alte
amanunte de executie a misiunei. Se anunta echipajele care vor
decola a doua zi, numarul avionului fiecarui echipaj, etc, etc.
Unul din aceste echipaje va fi format din Slt. Marinescu Eugen,
Adj. Milea Nicolae si Serg. Iacob Ioan. Celelalte doua echipaje
aveau avioanele lor obisnuite. Restul personalului va ramane in
alarma pe teren, constituit in echipaje si repartizat pe avioane.
Toata lumea la popota instalata intr-o casa mare de la marginea
satului si a aerodromului, apoi la culcare in conturi!
In timpul
nopti insa, sau mai precis dupa miezul noptii, Slt. Marinescu
simti usoare dureri in bratul inoculat. Se mira de acestea, intrucat
de cand se stia el, inca de la internatul Mihai-Viteazul din Bucuresti,
apoi din cei trei ani de scoala militara si mai tarziu chiar ca
ofiter, niciodata nu simtise nici cea mai mica durere, nici un
fel de reactie atunci cand suportase astfel de inoculari. Si fusesera
destule!... In timpul anilor de scoala militara era chiar invidiat
uneori de unii dintre camarazi care sufereau reactii puternice,
aceasta din cauza rezistetei organismului sau fata de astfel de
cazuri foarte dureroase si foarte neplacute. Acum era insa altceva.
Durerile cresteau in intensitate, bratul se inrosise si se inflamase
incat abia il mai putea misca. Catre orele de dimineata simti
ca are si temperatura. Ce era de facut? Nimic altceva decat sa
se duca la medic, sa vada ce-i spune si sa astepte ca durerile
sa-i treaca. Mai ales capul, simtea ca-i plesneste de durere.
Doctorul Babes, vazandu-l in ce stare era, nici nu mai statu pe
ganduri: inapoi in pat, comprese cu apa rece si-i administra ceva
contra durerilor de cap si a temperaturii. Bine!... dar era numit
cu echipajul sau pentru misiune in acea dimineata! (gandi el)
Nimic de facut! Echipajul sau va fi inlocuit cu un altul, din
cele disponibile, si C-dorul Zaharescu hotari ca in locul lor
sa zboare echipajul Lt. Huma Virgil observator-bombardier, Adj.Stg.
Spuderca Dumitru – pilot si cu mitraliorul lor obisnuit.
La
orele 5,45 patrula decola si se indreapta ca de obicei spre Tighina,
apoi, dupa trecerea peste Nistru viraj spre Sud, catre fortificatiile
din jurul Odessei. Obiectivul nu putea fii decat unul din cele
obisnuite: Dalnic (mai ales Dalnic), Tatarca, Gniliacovo, Vacarjani,
Oceacov... Niciodata orasul Odessa propriu-zis.
Cu Lt.
Huma Slt. Marinescu era prieten si desi mai mare ca el si ca varsta
si ca grad, aceste considerente nu i-au impiedicat sa devina apropiati
si comunicativi unul cu altul. De altfel Huma era prieten cu toti
cei din jur; tip de moldovean calm, serios, vesel cand era cazul,
totdeauna gata sa inteleaga orice si sa ajute pe oricine. Jucau
des rummy cu pietre si nu refuza nici un pahar cu vin. Sotia si
un copil ii ramasesera intr-un oras din Moldova. Deseori ramanea
pe ganduri si daca era intrebat, raspundea invariabil ca-i era
tare dor de ai sai si astepta cu nerabdare sa se termine aceasta
campanie, care dupa toate probabilitatile nu va dura mult, sa
obtina o permisie si sa-si revada familia... Apoi va vedea ce
va mai fi! Acum plecase cu un IAR-37 sa bombardeze fortificatiile
Odessei, impreuna cu Adj. Spuderca D-tru, acel tanar totodeauna
vesel, totodata gata sa plaseze o gluma, o ironie, totdeauna incaltat
cu cizme „Blingher” negre si care era totdeauna gata
sa plece in misiune...
Peste
vreo doua ore de la decolare, adica in jur de 8,00 – 8,15,
s-au intors din misiune numai doua din cele trei avioane decolate.
Echipajul Huma-Spuderca fusese doborat la intoarcere, dincolo
de Nistru, de un avion „Rata” (I-16), unul din cele
doua sau trei avione de vanatoare sovietice care fusesera vazute
in aer in acea zona a frontului.
Consternare,
jale, regrete! Alti trei disparuti dintre ai lor, in timp de ceva
mai mult de o luna. La prima vedere nu era ceva extraordinar ca
dupa 40 de zile de razboi, sa fie pierdute doua avioane. Dar daca
se are in vedere ca escadrila avusese la inceput un total de 12
avioane, dintre care niciodata nu mai fusesera disponibile pentru
zbor mai mult de 8-9 zilnic, uneori si mai putin, atunci pierderea
a doua dintre ele era destul de mult. Si razboiul abia incepuse
si chiar cei mai optimisti nu mai credeau in pronosticul facut
in noaptea de 21-22 Iulie la Sihlea: nu erau semne ca razboiul
se va termina asa curand, ba dimpotriva!
A doua
zi corpurile celor trei camarazi cazuti in pamant strain, sau
mai bine zis „ramasitele” acestora, au fost aduse
spre a fi inmormantate in cimitirul din Tighina. In fata bisericii
cimitirului au fost asezate unul langa altul cele trei sicrie
de lemn, acoperitecu tricolorul romanesc. Cineva a fotografiat
trista scena din fata bisericii, in timpul oficierii slujbei religioase
pentru cei morti.
Marinescu
a avut si el o astfel de fotografie. Dar nu o mai are... Odata,
cu multi ani in urma aceasta, impreuna cu multe alte amintiri
scumpe lui (fotografii, insigne, decoratii, etc., care-i aduceau
aminte de anii grei ai razboiului dar si de tinerete, de profesie,
de intamplari de razboi, de camarazii lui din acea vreme, dar
mai ales carnetul personal de zbor in care-si notase ziua si ora,
precum si obiectivul fiecarei misiuni din cele 176 executate,
nr. avionului si numele camarazilor din echipaj, cum si tot ce
se intamplase ca lucruri neobisnuite in timpul zborului), toate
acestea au disparut in anul 1948, in timpul unor evenimente tot
asa de grele, daca nu chiar mai grele decat cele traite in cei
trei ani de razboi efectiv...
In acea
fotografie a cimitirului de la Tighina anului 1941, se vedea adunat
in jurul celor trei sicrie aproape tot efectivul Esc. 18, precum
si multi alti aviatori din alte unitati si din Comandamentul Corupului
Aerian Roman. Toti priveau cu capetele descoperite cele trei sicrie.
De asemenea se vedeau foarte multi localnici care aduceau flori
si lumanari aprinse iar femeile tineau batistele apasate pe ochi.
Slt. Marinescu sedea mai in spate, ascuns de siluetele altor camarazi
si printre acestia privea mai ales la sicriul din mijloc: Cel
al lui Huma Virgil...
Era oare
vinovat intr-o oarecare masura de moartea lui?
Desigur ca nu, ii raspundea ratiunea! Si totusi nu putea sa-si
inabuse gandul ca daca ar fi plecat in misiune echipajul lui asa
cum fusese hotarat din ajun, poate ca siar fi ales alta ruta de
intoarcere, poate ar fi ajuns in zona fatala mai devreme sau mai
tarziu cu 2-3 minute si la o alta altitudine de zbor, poate ca
Milea, care trecea drept unul din cei mai buni piloti pe IAR-37,
ar mai fi manevrat altfel decat Spuderca si ca in acest caz, fie
ca nu s-ar fi intalnit cu vanatorul inamic, sau chiar si asa,
ar fi putut scapa...In sfarsit, poate ca... dar cate nu s-ar fi
putut intampla altfel decat s-au intamplat, daca „ceva”
ar fi fost altfel decat a fost? Si cei trei ar mai fi foat atunci
in viata, iar Lt. Huma Virgil ar fi putut ca peste mai mult de
trei luni sa-si revada familia care–l astepta acasa in Moldova...
Dar acum Marinescu se despartea de fostul sau camarad si prieten
altfel de cum se asteptase. Si pentru totdeauna!
Vor mai
fi mormintele lor acolo, asa cum le lasasera in 1941? Dar oare
va mai fi existand insusi acel cimitir modest si saracacios cu
mica lui Biserica, la periferia orasului Tighina? Putin probabil!
Din acea
zi trista in care fusesera inhumati cei trei aviatori ai Esc.
18 Bomb. usor, imaginea lui Huma Virgil nu a mai fost niciodata
uitata de camaradul sau Marinescu, ce il vede si astazi in fata
ochilor, cum sedea in timpul liber la masa improvizata din dreptul
cortului- dormitor de la marginea aerodromului Ialoveni... El
era aproape totdeauna al patrulea la partidele de rummy cu pietre,
alaturi de lt. Damian Radu, Slt. Ioanitescu si Slt. Marinescu.
Dupa disparitia lui Huma, o buna bucata de timp, partidele de
rummy cu pietre au incetat...
Dupa
40 de ani de la terminarea razboiului, Marinescu a aflat ca o
tanara angajata in intreprinderea in care lucra si el, purta numele
de Huma si era tot o moldoveanca. Intr-o zi a intrebat-o daca
isi aminte ste cumva de vreo ruda a ei care se numea Huma Virgil
si care cazuse pe front, facand parte dintro unitate de aviatie.
„Nu, nu auzise ca in familia ei sa fi fost cineva aviator
si sa fi cazut in timpul razboiului”... De altfel, adaoga
ea „numele de Huma este destul de obisnuit in Moldova.”
Si asa,
odata cu trecerea timpului, praful uitarii ameninta sa acopere
numele acestuia, ca si a multor altii, prea multi, cazuti atunci
si in anii urmatori pe front, pentru eliberarea Basarabiei si
Bucovinei. Este totusi de sperat ca acest lucru nu se va intampla
in cele din urma!
