 „Memorialul
durerii este o palida imagine, poate nici a suta mie parte din grozaviile
pe care rezistenta romana, intelectualii, muncitorii si taranii
au trebuit sa le suporte dupa minutiosul plan K.G.B.-ist de desfiintare
a masei acesteia latine, ramasa o insula in masa slava.
Am trait sa vad cum se prabuseste acest urias imperiu al crimei
care a terorizat lumea, dar revolutia noastra furata ramane mica,
mica de tot si lupta continua pana ce omul de tip nou, va fi remodelat.”
Gl. Av. (r) Ion Dobran
(Cateva
pareri dupa recitirea unei carti)
Cum
aceasta? Care, ce fel de dimensiune? Cum, adica, „o alta”? Trebuie
sa intelegi, fie imediat fie putin mai tarziu, ca nu o stiai iar
acum chiar corbindu-ti-se despre ea tot nu o stii, ori iti este
extrem de greu s-o intelegi, sa o vezi spatial. Si oare de ce sa-ti
vina greu, de ce ochiul ori poate sufletul tau nu o recunoaste,
nu o are, acolo in adancul si cunoasterea-i, drept notiune, stare
ori experienta inmagazinata, depozitata la intaia indemana, la a
doua, a treia... Cate „la indemana” posedam, avem, spre a face fata
celor necunoscute noua? Celor ce dintr-o data cu suprindere (ca
un brutal atac ori febra) ni se releva... fie de lasine, fie prin
cuvantul, scrisul, prezenta cuiva – deci printr-o decopertare, deschidere
de tainita ascunsa in pamant, in gradina, padure, ogor ori sub batatura,
podeaua casei aflata (ca pe vremea cumplitilor primi ani ai comunismului
romanesc), tainita in care se punea mancarea cea scumpa si putina,
hainele cele de-acum rare si poate alte valori ori inchipuite valori
- „nimicurile” la care tineai, desi poate nu stiai de ce tineai,
le pretuiai doar tu tot atat de mult ca pe graul ori carnea ori
branza cele ce, altfel, luau „drumul cotelor” iar tu, omul care
din greu le-a muncit, luai drumul saracirii si infometarii.
Dar
nu pe pamant (sub pamant deci) se afla aceasta tainita ci in cer.
Nu in negrul taranei, ci in albastrul cazduhului. Cum asa? Cum se
poate asa ceva? Cum poate sta ea acolo si cum a putut ea ramane
atat de indelungat acolo? Fara sa cada? Caci doar era plina, burdusita!
Greu deci. Sa stea fara sa fie vazuta de nimeni? Nici macar decatre
cei cautatori, obisnuiti, specializati si antrenati, invatati a
cauta si gasi tainitele de ascundere ale omului? Cei stiutori in
a le simti prin detectorul rudimentar dar aproape infailibil al
„profesiei” lor, si in a le smulge intepenitele capace! Caci, iata,
ION DOBRAN, Locotenentul DOBRAN, astazi Generalul Av. ION DOBRAN
s-a intors intr-un loc unde candva a vietuit (acel loc este Cerul
dar nu orice fel de cer, nu cel de acum pe care noi il vedem dar
nu-l observam de grabiti si natangi ce suntem!... ci suav-apocalisticul
cer al razboiului) si abia acum, dupa cca. 46 de ani (in 1998) a
deschis tainita, tainita amintirilor si a faptelor „candva atunci”
traite. Aerul actual, de cu totul o alta compozitie, un alt chimism,
alte densitati si culoare, iz si (cata?) transparenta, toxicitate
(ori tocmai puritate?) au tasnit inauntru producand o explozie...
Ori cele acolo aflate printr-o implozie sa se fi prabusit inca mai
spre adanc, nu insa fara ca Ion Dobran sa fi „apucat a le apuca”
si ridica in fata ochilor nostri? Ochilor cei „la vedere” cum si
a celor doar stiuti a-i avea.
Asadar
cum este aceasta „o alta dimensiune”? (Si) In ce masura, putinta,
intelegerii trecatorului de astazi ii este ea ingaduita si accesibila?
Cred ca in masura in care acesta se straduie a fi receptiv si curat
la minte si suflet, indepartandu-si suficienta ce tocmai fugar i-a
traversat din spre buze spre incretitura fruntii, indepartandu-si
otrava drog pe care „Sistemul” decenii la rand i-au administrat-o
lui ori parintilor sai – si este atat de greu sa-ti scoti, sa elimini
gudronul cel mai ucigator din bietii tai pamanteni!
Ce
este aceasta carte, intrebam: in primul rand este o alta dimensiune
si un antidot, un mijloc de purificare, o posibilitate de vindecare,
care vindecare iti confera dreptul si putinta de a recepta si intelege
(chiar stapani si folosi mai apoi) „o astfel de dimensiune” a alcatuirii
si a vietii Fiintei Om, aflata pe Fiinta Pamant, intr-un Interval
poate doar accidental dar, absolut cert irepetabil ipostazei de
INS personalizat...
Exista
o felurime, o vasta varietate de oglinzi. Panza apei, pupila ochiului
Celui apropiat, plexiglasul cabinei avion de vanatoare, scrisorile
pe care le-ai scris si le-ai expediat (dar mai ales cele pe care
le-ai scris si nu le-ai expediat), cantecul copilariei ce-ti sasaie
uneori in auz... apoi sunt oglinzile sticlei, nikelului, argintului
si hidrargintului, cele ale alamei gelbene ori aramei rosii, cele
ale cositorului... mai apoi (or tocmai inainte) cumplita oglinda
a unui JURNAL scris. Care poate fi un jurnal „de pace” ori unul
„de razboi”: Un „Tagenbuch” de infanterist, de cavalerist ori de
aviator... Scrii bunaoara cum mori in transee ori in alegerea cea
amintita spre viata si mitraliera inamica... scrii cum moare calul
sub tine undeva la poalele Caucazului ori in pusta ungara... scrii
cum arzi portocaliu si fierbinte, pe cerul rece si albastru... cu
un avion cu tot, cum in fieraria aceea perfecta de Messerschmitt
mor odata cu tine si iubite si parinti si copilarii si zilele care
au fost ale tale si cele ce vor veni fara sa mai fie SI ALE TALE!...
Scrii
deci. Tii un jurnal. De obicei, din pudoare ori atentie „fata de
ceilalti” il cam feresti de privirile camarazilor. Dupa „aceea”
il feresti de privirile „altruiste”/comuniste/securiste si, mai
abitir, il feresti parca de propriile-ti priviri: uneori stii de
ce procedezi astfel, de ce „faci” asa, alteori nu, dar o faci! Pana
intr-o ZI. Sa spunem o zi din anul 1998! Sa spunem, atunci si astfel,
ca Jurnalul autorului Ion Dobran, vanatorului aerian ION DOBRAN
este nechezatul ultim al calului ce moare sub tine pe cer, secerat
din galopul sau spre Nicaieri si spre Nicicare, galopul cel trebuitor
insa si nechezatul cel intelept, descoperitor dar ultim!
Veti
intreba: „dar luptele aeriene, unde sunt? Cele spectaculoase, emotionante,
teribile, terifiante chiar? Pai cum... nu vorbiti despre ele? Cartea
doar abunda...” Nu, nu o sa vorbesc despre ele! Oricat ar fi de
ciudata afirmatia ce fac, voi spune ca nici Locotenentul Dobran
nu a vorbit despre ele! Categoric, le-a amintit si le-a descris
doar... ceea ce este cu totul altceva! Dobran ne vorbeste mai mult,
mai atent, mai chinuit, preocupat si priceput nu despre zilele in
care te lupti pe cer, ci despre noptile de dinainte si de dupa,
in care trupul tau poate doarme. Nu insa si sufletul tau. Simtirea
ta, nu. Sangele tau cel mirosind a cordita si benzina, nu. Respiratia
ta, absorbind intuneric si eliberand spaime, nu. Lichidul aproape
ridicat in ceata, al gandurilor tale si imaginarilor, alcatuirilor
din inconstient, nu. Dobran ne spune ce simte, ce crede, ce doare,
ce inmoaie si imbolnaveste trupul, ce usureaza ori, dimpotriva,
ingreuneaza pana la prabusire, ca printr-un givraj, sufletul. El
practica permanent doua feluri de zbor – realul zbor de razboi,
executat fara ezitare (ca un dicteu?... poate da, DAR NU NUMAI!),
cu maestrie si o „racealacerebral profesional militara” ne-ce-sa-ra...
pe care il descrie deslusit si magistral, si acel zbor in care se
confrunta si se lupta cu EU-ul sau cel destinat si dovedit spre
stari pe care amintitul „intai zbor” (de razboi, si Razboiul) tocmai
ca le destrama, le interzice! Cartea sa este astfel DUBLUL JURNAL
„de razboi” al Locotenentului aviator, pilot de vanatoare, DOBRAN.
Al dublului sau razboi purtat.
Este
o carte frumoasa. Pentru ca este nefrumoasa. Pentru ca este amara
(amarul este subtilitate gastronomica, totusi!) Pentru ca in expansivul
ei faptic este, totusi, atent stransa. In pumn. Daca spui pudoare,
laconism, rezerva... spui prea mult. Daca nu spui, nu numesti astfel,
spui prea putin. Spui pentru ca trebuie sa spui ceva desi dupa lecturarea
acestui „Jurnal” ar trebui sa nu te grabesti a spune. Ar trebui
sa taci. Macar un timp. Sa-ti dai, sa-ti ingadui un ragaz. Timp
in care sa te gandesti. In care sa simti. Sa te obisnuiesti cu noua
„dimensiune”. „Dimensiunea Dobran”. Ori nu neaparat Dobran. Caci
el, Dobran, a fost si atentul observator si comentatorul, si traitorul,
indeplinitorul cumplitelor... si autenticul (implicit) calitativ
martor, cel inzestrat cu specialul simt al notarii si al scrisului
(scris de care insa a „fugit” intreaga sa viata!), cel care a repetat
a luptat crancen pe cer, a doborat si a cazut de pe cer, a incendiat
si a ars pe cer dar a revenit de ACOLO spre a ne spune, candva,
si noua...
 Iata
ca ne-a spus. Ce? Cat? Cum? VARIANTA: cum se zboara pe cer. Cum
se lupta in cer. Cum dobori ori esti doborat. Cum este razboiul
aerian. Cum sunt camarazii tai. Comandantii. Aliatii. Dusmanii.
Teama. Cutezanta. Cum sunt verile, iernile, Vanatoarea si Bombardierele
americane. Foamea si mizeria. Stepele rusesti, pustele ungare, muntii
slovaci. Messerschmitturile si Femeile...
Multe din aceste carti, „cartile genului, sunt scrise cu „nerv”
si cu o vadita grija (si) stradanie de a convinge ori a epata tocmai
prin nenumarate tehnicisme, „specifisme”, „jargonisme”... incat,
cand ai terminat lectura stii deja zbura, pilota si lupta chiar
mai bine decat aviatorul autor! (sau asa ti se pare, asa crezi!)
Sunt scrieri asemanatoare filmelor de cinematograf – deversezi adrenalina
si „idei”!... Nu acesta este scopul si efectul cartii de fata. Jurnalul
lui Ion Dobran este o „diabolica diversiune”, este mijlocul sigur
prin care ti se inoculeaza, transmite o boala grava. Nu mori de
ea, ramai insa temator si vulnerabil, atent si catva speriat intreaga-ti
viata de „pe mai departe”. Ca in (la) tuberculoza. Ori altceva.
Sigur insa ca cel ce a intalnit „o alta dimensiune”. Ca cel ce nu
stie prea bine ce trebuie sa faca „acum”. Nu „s-a” si nu „ti s-a”
intamplat nimic rau, nu te speria, dar nici nu incepe sa razi...
caci tocmai acest „jurnal” sta intre zambet si amaraciune, intr-un
uimitor echilibru dintre forta si duiosie intre pragmatic si visare.
Ironia (mai mult amara decat strict vesela) si autoironizarea, acuza
si absolvirea sunt condimentele tari, insa dozarea lor are rigori
farmaceutice. Scrisul este direct. Zgarcit si exact, totusi absolut
indeajuns si cuceritor. In spate steu oglinzile din cositorul cel
ce se umbreste cu trecerea timpului, cel caruia aciditatea si melana
permanentei introspectii i-au redat insa luciul claritatii, puterea
reinfatisarii si inlaturarea pericolului, riscului spargerii; atat
doar ca acest mental, vechi si mereu folosit de catre oameni, este
catva toxic. Dar dens. Iata de ce l-a si ales si folosit autorul:
un scris condensat, redus adesea la evenimentul clar, sever... scris
pe care milti nu-l „reusesc” in intregi zile de tatonari, transpiratie,
stersaturi si reluari. Veti spune: normal, domnule, doar este un
„jurnal”, scriere ce isi are modalitati specifice si... Da, este
si nu este insa astfel in cazul de fata si veti remarca indubitabila
pricepere, talent chiar, in aceasta „formulare si economie a frazei”:
(06.07.1943): „Pe deasupra mea un alt Me 109 trage in alt IL 2 din
care sare o bucata din plan, se inclina spre dreapta si o ia spre
pamant. Era micutul adj. Onofrei. Prin dreapta mea tasneste un La
5, descopar ca am avut mare noroc, eram cu trei in coada atent la
IL 2-uri, dar m-a degajat adj. Florea Iordache. O clipa care ar
fi putut sa ma coste mult. Am impresia si daca ma gandesc bine,
chiar am certitudinea ca facem o mare greseala, pentru ca luptam
individual, fiecare incercand sa doboare pe cont propriu. Este cazul
bietului adj. Girolamo Ameno care astazi a cazut in flacari la nord
de Barvencovo. Este al 3-lea dar pana seara toate sunt uitate, frunze,
frunze in vant sunt vietile noastre...”
(27.08.1943):
„Ce zi sa fie astazi? Marti, miercuri, joi? Oricare, de fapt, pentru
ca toate, dar absolut toate, sunt la fel. Unde or fi disparut sambetele
si duminicile de s-au amestecat intre celelalte si nu le mai cunosc.
Daca nu ar fi randurile acestea pe care ma incapatanez sa le scriu
seara de seara la lumina unei lumanari de campanie, inalta si lata
ca o cutie de crema de ghete, nici odata n-as sti-o. Parca aici
notiunea timpului dispare. Ramane un scurt, foarte scurt prezent
in care traim o senzatie cu totul particulara, in care intr-adevar
timpul nu mai are nici continut si nici pret, nu are margini, si
aluneca din nimic spre nimic...”
(06.06.1944):
„Strang centurile de scaun si aterizez cu inima cat un purice, asteptand
sa ma dau peste cap. Terenul moale. Franeaza puternic da, nu se
intampla nimic spre mirarea si bucuria mea. Grabit de teama ca americanul
sa nu mai vinp la atac pe o tinta fixa, sar din carlinga si privesc
la cer. Nu se vede nimic. Departe spre rasarit un uruit de motor
care se indeparteaza. Incolo nimic. Liniste, o liniste nefireasca.
Rasuflu usurat. Broboade mari de sudoare imi acopera fruntea, spatele
e lac de apa. Apoi din launtru, ca un fluviu imens, creste, da pe
margini o bucurie de nedescris, bucuria celui ce mai poate vedea
cerul, soarele, iarba. Vantul adie usor ca o mangaiere. Dumnezeule
mare, ce frumoasa este viata cand se ridica de jos din sfaramituri!
In fond suntem niste „gladiatori” moderni. Unul din noi trebuie
sa moara...”
(26.01.1945):
„Primim vizita generalului rus de aviatie Selesniov. De statura
mica, foarte gras, cu o ceafa care se revarsa, o mutra joviala,
cu ochi mici dar sclipitori, care denota o inteligenta nebanuita.
Se anunta pentru ora 1 si vine la 5. Afara ninge mereu. Trupa asteapta
si tremura. Noi ne cuibarim pe unde putem... Discut cu Bursucul
serios asupra situatiei politice si militare. Fata de cum evolueaza,
pare iminenta prabusirea Germaniei si noi... noi ce vom face? In
fine, generalul vine si ne trece in revista. Mai intreaba pe unul,
pe altul... cate misiuni ai?... 200 pe frontul vostru si 30 pe frontul
nostru... pauza... sta pe ganduri. Imi aduce aminte de sosirea lui
Dessloch la Tecuci sau a lui Richthofen la Tiraspol. Vizita maresalului
Richthofen la Tiraspol era programata la ora 12. La ora 12 fara
cinci minute, avionul He-111 cu steag de comandant (alb si negru)
a facut turul de aterizare. La 12 punct a coborat maresalul si a
primit raportul. Apoi ne-a trecut in revista. Mi-au ramas in amintire
ochii aceia albastrii si bastonul de maresal cu care ne saluta...
este putina diferenta, dar asta e istoria!”
Iata
cateva „file” din cele „trei razboaie” – Est, deasupra tarii, Vest...
ajung citatele (absolut intamplator luate), n-o sa transcriem intreg
Jurnalul!: 190 pagini, 337 notari care incep cu 14.08.1943, sfarsind
in 5 dec. 1946... mai mult de trei ani! Acest timp se poate calcula
si nota simplu, precis, exact. Chiar numarul „iesirilor la inamic”
(cei trei – rus, american, german). Numarul luptelor aeriene. Al
atacurilor „la sol”. Al avioanelor doborate, „victoriilor” deci.
Al doborarii sale. Al salvarilor. Al rusoaicelor, romancelor, unguroaicelor
ori slovacelor iubite. Al camarazilor aviatori doborati, arsi, morti.
Al, al, al... Dar cele traite? Simtite? Temute? Biruite? Cum sa-ti
scoti inima, s-o scuturi de sange si fum si s-o lipesti peste pagina
de carte?! Cum sa-ti dezghioci, de panusele alb verzui, sufletul
si sa-l lasi asa... la vedere si atingere incat oricine sa-l poata
lovi ori murdari?! Pe acesta cum sa-l capsezi la fila cartii? Cum
sa-ti decupezi ranile cele chiar vindecate, dar pudic intime si
sacaietoare, si sa faci din ele coperta de Jurnal tiparit? Cum sa...
toate acestea nu le poti face. Iar daca le faci, cu ce te alegi?
Care este rasplata? Cat de constient este cititorul de cele ce tocmai
tine in maini si are sub privire? Ce simti cand iti vezi cartea
uzata si terfelita, pe undeva, de catre cineva? Aruncata prin vreo
bucatarie soioasa? Dar cum poti cuprinde si arunca nepasator un
intreg razboi? Atatea vieti de oameni? De tineri aviatori? Atati
morti? Atatea avioane, orase, tari. Sute de zile si de ploi. Zeci
de luni si ninsori. Miile de rugaciuni spuse la greu ori zeflemeaua
din clipele sigurantei depline? Toate acestea apartin unei alte
dimensiuni, ACELEI DIMENSIUNI la care nu toti oamenii ajung iar
dintre acestia nu toti reusesc sa o stapaneasca si sa o infatiseze...
ION DOBRAN a reusit.
P.S.:
Sotii CRACIUNOIU (Cristian si Cristina), prin Casa editoriala „Modelism
International” (in care a aparut cartea lui Ion Dobran, cea a lui
Dan Stoian, cea a lui Ion Profir si altele...) indeplinesc o extraordinara,
demna si atat de necesara datorie in fata Aeronauticii, Istoriei
si Natiunii romane, neobosind in a edita si publica astfel de scrieri.
Cu durere si justitiara revolta trebuie sa ne intrebam insa cati
dintre aviatorii romani participanti si supravietuitori ai razboiului
au „decolat in ultimul lor zbor” fara a avea putinta si indrazneala
in a risca sa-si scrie amintirile, participarile... eroi obligati
la a-si distruge documentele, arunca decoratiile si pleca la „reeducare
comunista” prin puscari, mine de plumb, Canalul cel de trista amintire...
pentru „vina” de a fi luptat din Datorie fata de Tara si prin Ordinul
Acesteia. Dar... toate acestea constituie un alt subiect, fiind,
din nou, o alta DIMENSIUNE!
Arad,
10 noiembrie 2002
Cornel Marandiuc
TOTUSI:
Ce bine ar fi fost daca mai multi (cat mai multi) aviatori ai razboiului
ar fi „Tinut” (si apoi pastrat) un astfel de „Taschen Notizkalender
mit Tagebuch”!; am fi mult mai bogati si legitimati. |
