„Muntii Retezat (...) aici s-a consumat... una dintre cele mai stranii tragedii aviatice” – asa isi incepe cunoscuta Mihaela Dorobantu articolul „Stranii intamplari din Retezat”, din pagina „Incursiune in paranormal”, mai exact in cadrul serialului ideatic „Porti in spatiul mioritic”, din saptamanalul MAGAZIN – nr. 37/2340 din 12 sept. 2002. Sa continuam insa a cita din acest material care prezinta, fata de cele intamplate, o asertiune cu totul curajoasa si insolita. Iata:
„Aici, in noaptea de 13-14 august 1991, zborul unui avion ce urma sa depaneze un alt avion, la Timisoara, era oprit brusc. Avionul, un IL-18, era de-a dreptul pulverizat. Dupa trei ani, bucati din avion inca mai erau imprastiate pe o raza de cateva sute de metri. O incercare de reportaj TV a dat si ea rezultate dintre cele mai stranii. Camera nu a putut fi pornita; nici aparatul de filmat pe pelicula nu a putut fi alimentat – s-a recurs insa la un mecanism care nu implica alimentarea la vreo sursa electrica si s-au putut lua imagini. La developare insa, tot ce s-a gasit pe film a fost, din relatarile care totusi „au transpirat”, o secventa de cadre in care se vedea un punct luminos in centru si nimic altceva.
„Simpla” eroare de pilotaj? O fatala lipsa de informare, care a facut ca o incercare de aterizare fortata (era in jurul miezului noptii) pe o panta acoperita cu brazi sa se termine intr-o stanca despre existenta careia pilotul nu avea stiinta? Sau o nefericita intalnire cu un OZN? Desi aceasta ultima alternativa se pare ca nu a fost acceptata oficial niciodata, ea a ramas in continuare printre ipostaze, avand in vedere experienta unui grup de sapte persoane in aceeasi zona, care, la 4 august, deci cu doar zece zile mai devreme si la o distanta de doar doi kilometri de la locul accidentului, a relatat despre observarea unui straniu obiect luminos pe cer. Drumul acestora i-a dus pana in Curmatura Bucurei, unde „lumini” de culoare rosie care se deplasa pe un traseu liniar i s-au adaugat o multime de alte lumini mai mici si de cele mai diferite culori. Daca distrugerea avionului in urma impactului nu este contestata de nimeni, atunci motivele care au dus la aceasta situatie, sunt. S-a vorbit de o furtuna, de perturbatiile electromagnetice generate de aceasta si care au dus la pierderea directiei. Dar in noaptea respectiva nu s-a semnalat nici o furtuna. S-a vorbit despre faptul ca unul din motoare ar fi luat foc – au fost gasite insa toate motoarele si a cazut si aceasta ipostaza. S-a vorbit de asemenea despre un obiect, ca o flacara, care a fost observat de mai multi martori oculari urmand indeaproape avionul...
Apoi, desi cele mai multe relatari fixeaza Timisoara drept destinatie a tragicului zbor, exista si relatari care indica drept directie de zbor cea care ajunge la Varful Gugu...”

IATA ACUM

Parerea d-lui aviator ex-pilot de Linie, comandant de aeronava si instructor de zbor pentru avioanele IL-18, PETRU TAMASDAN, parere exprimata in interviul pe care cunoscutul ziarist LIVIU TIMBUS l-a realizat si care a fost publicat, sub titlul „Tragedia din Retezat”, in MAGAZIN INTERNATIONAL nr. 453/4 iunie

2002; citam asadar din parerile exprimate de catre fostul pilot de IL-18:
„(...) Catastrofa din Retezat a avut loc in 1991, la o vreme cand avioanele noastre erau deja mai bine dotate si dispuneau, intre altele, de radar meteorologic. In cazul pe care in avem in vedere, destinul a facut, mai mult decat altadata, cateva glume sinistre. Peste o suta de oameni au scapat de la moarte prin jocurile intamplarii, dar salvarea lor s-a facut cu pretul vietii a cinci aviatori (n.n.: Tamasdan nu-i numara si pe cei patru inca prezenti si morti, rezumandu-se la echipajul strict).

In seara zilei de 13 august 1991, un avion de pasageri TAROM, ce urma sa plece in cursa de la Timisoara spre Bucuresti, a fost oprit la decolare din pricina unor defectiuni constatate in ultimul moment. Ei bine, stau si ma intreb si azi ce s-ar fi intamplat daca aeronava ar fi parasit aeroportul? Defectiunile erau atat de mari, incat periclitau siguranta zborului? Sau poate avionul ar fi ajuns cu bine la Bucuresti sau pe alt aeroport? Fiindca, in acest din urma caz, ar fi scapat de la moarte 5 zburatori. Dar cine stie? Poate ca asa au murit numai 5 persoane, si nu o suta.

Sarcina de a aduce pasagerii la Bucuresti a revenit unor piloti de la aerogara Otopeni, trecuti in planul de zbor ca echipaj de rezerva. Ei s-au imbarcat deci p e un avion IL-18 si au decolat spre directia Timisoara. Echipajul era alcatuit din pilot comandant Ion Berenghe, co-pilot Florian Serbanescu, navigator Gh. Dragomir, operator radio Nicolae Partea si mecanic de bord Ioan Ursu.

Era o noapte fara luna, dar cu cerul presarat cu stele. Ruta de zbor a fost aprobata de serviciul de trafic direct Otopeni-Timisoara.
Avionul a luat altitudine de 6400 de metri, in conditii meteorologice favorabile pentru zbor. Inceperea coborarii sa se faca prin respectarea cotelor periculoase de pe traseu, iar asta cu 15-20 de minute inainte de aterizare. Or, in masivul Muntilor Retezat, varfurile Peleaga (2511 m), Retezat (2485 m), Pietrii (2190 m), Muntele Mic (1806 m) reprezinta cote deloc neglijabile pentru orice aviator. Dupa cateva minute de la survolarea orasului Targu Jiu, a inceput coborarea. E de presupus ca rata de coborare a fost mult prea mare. In mod obisnuit se coboara cu 2-3 metri pe secunda, iar cu aces prilej aeronava a intampinat si vant din fata, ceea ce nu a fost luat in calcul. Aviatorii rutinati stiu ca, noaptea, orizontul natural al pamantului dispare, iar obstacolele (in cazul nostru varfurile muntilor) – devin confuze, iarinaltimile lor nu pot fi observate vizual cu precizie.
– Vi s-a intamplat sa zburati in asemenea conditii?
– O, de nenumarate ori. O situatie dificila am intampinat chiar pe acest traseu. Asta s-a intamplat in 1970, in timp ce pilotam o cursa cu pasageri pentru Arad, tot noaptea, dar in zborul meu am survolat Muntii Zarandului, care aveau alte cote. Culmea a fost ca, la Arad, cei de la supravegherea radar, cu care eram in contact radio, crezand ca doresc sa-mi delectez pasagerii cu zbor la joasa inaltime, nu m-au atentionat asupra pericolului de coliziune. Norocul meu a fost ca vizibilitatea era foarte buna, orasul Arad fiind puternic iluminat. Asa am putut observa umbrele intunecate ale vegetatiei de pe culmile Zarandului si am izbutit sa evit impactul, prin redresarea proape brusca a aeronavei.
Regret si azi ca nu am vorbit colegilor mei despre acest fenomen, pentru a-i pune in garda.
– Ce s-a intamplat in cele din urma deasupra Retezatului?
– E greu sa stim ce s-a produs acolo sus, dar se pot face unele prezumitii. Probabil ca pilotii n-au folosit radarul de la bordul aeronavei, pentru masurarea inaltimilor dintre cotele muntilor, iar vizual acest lucru nu putea fi determinat. Sau ca echipajul a avut cateva momente de neatentie. Or,, cum se spune in meseria noastrp, in aviatie nu poti gresi decat o data. La viteza de 650 km/h, avionul s-a spulberat in munti. N-a existat nici un supravietuitor.”

Un al treilea punct de vedere si concluzii (verdict) ar fi sau ar trebui sa fie cele ale Autoritatii Aeronautice (Comisie) care a anchetat si stabilit in urma catastrofei petrecute. Desi durata acestor anchete este lunga si concluziile mai greu si extrem de succint se fac publice (daca se fac!), nu cunoastem aceasta, posibil, ultima componenta. Cat despre ADEVAR, adica cele atunci si acolo petrecute, aceasta, dincolo de acoperirea locului cu sfaramituri metalice si sange omenesc, probabil ramane ascuns. Iar alcatuitorii echipajului pierdut raman in durerea familiilor si amintirea colegilor aviatori.
Un lucru este de stiut, verificat, statistic stabilit: zdrobitoarea majoritate a accidentelor si catastrofelor aviatice au drept cauza factorul uman, gresala umana fie din partea tehnicienilor, fie din cea a personalului navigant – indeobste gresala pilotului. Si este stiut ca avionul IL-18 nu a prea facut „suprize” tehnice in zbor, cauzele si cazurile de la Compania TAROM inscriindu-se pe coloana „gresala omeneasca.” Ca Muntele (varful) Gugu este „sfant”, ca acolo alergau dacii, desculti, dupa femei ori revelatii astrale, ca OZN-urile trec precum Chevrolet-urile pe autostrada... se poate, o fi! Pare-se insa ca toate acestea apartin altundeva.

Am fost pe-acolo... Era o toamna extraordinara. Nu voi uita niciodata culorile, salbaticia, ceata diminetilor dar si blanda caldura a amiezilor. O troita si o pala de elice (tocmai de la avionul IL-18!) le strajuieste amintirea. Stai un timp acolo, in marginea zilei si a drumului si te gandesti la acea noapte si halucinanta percutare, dezmembrare, moarte. La fractiunea de uimire si groaza, aproape subliminal percepute. Peste scena de cosmar, stelele nepasatoare, precis neintelegatoare, luminoase dar reci... Da, stai asa, un timp, acolo, in marginea drumului, a zilei, a Vietii!

Cornel Marandiuc