In activitatea zilnica de front a personalului navigant al Esc. 18 acesta sosea pe aerodrom foarte de dimineata, uneori chiar inainte de rasaritul soarelui, in afara zilelor destul de rare, vara, cand din cauza timpului nefavorabil, nu se executau misiuni de lupta.

De la un timp, la ora cand soseau dimineata, se puteau auzi in partea de Vest a aerodromului, la o departare de maximum un km, rafale de arma automata, dupa care urmau mai multe impuscaturi izolate, la mici intervale una dupa alta... Dupa aceea...... liniste!....

Situatia aceasta nu se intampla zilnic, dar totusi destul de des.

Zbomotul asemanator celui al unui poligon de tragere obisnuit, venea din spatele unei creste de deal ce il ascundea privirilor.

Toti si-au inchipuit, dupa cum era si firesc, ca zgomotul era provocat de exercitii de tragere ale unor unitati terestre pe un poligon improvizat, asa ca nimeni nu mai dadu atentie acestor impuscaturi.

Si totusi, unul din ofiterii Esc. 18 se tot intreba de ce nu se iau masuri de siguranta in jur, chiar daca era vorba de un poligon improvizat. Doar se stia ca paza in jurul unui astfel de teren era obligatorie totodeauna, caci se puteau afla pe aproape, fie curiosi, fie neinitiati, mai ales acum cand aproape de tot se afla un aerodrom cu personal numeros si avioane care actionau; trupa dormea in corturi chiar pe aerodrom iar in timpul zilei se putea ca vreun glont ratacit sau un ricoseu sa loveasca vreun curios care s-ar fi apropiat sa vada ce se petrece.

Niciodata nu s-a vazut pe creasta dealului ceva asemanator unor masuri de prevenire a accidentelor, sau macar a unor panouri de avertizare.

Intr-o dimineata de Septembrie 1941, cand zgomotul de impuscaturi se auzi iarasi, Slt. Marinescu a intrebat pe cativa din ostasii care dormeau in cortul de pe aerodrom, ce inseamna acele impuscaturi?
- „Pai, Domnule sublocotenent, D-v. nu stiti?”
- „Ce sa nu stiu?”
- „Jandarmii aduc acolo partizani inamici prinsi si-i impusca. Apoi ii ingroapa acolo in niste gropi sapate de inamic inainte de venirea noastra, pentru construirea unui drum, unde adusesera chiar si piatra sparta. Daca vreti sa vedeti si Dv., nu este departe, doar vreun km intr-acolo, terminara ei, aratand cu mana.”
- „Bine, nu ma intereseaza!”, raspunde ofiterul vadit emotionat. „Dar voi de unde stiti toate acestea?”, ii intreaba cu aer vadit indiferent, ca sa-si ascunda emotia.
- „Pai... am fost si noi acolo intr-o zi!”

Discutia s-a terminat, dar in sufletul ofiterului incepu sa apara un graunte de curiozitate. In zilele urmatoare, prins de activitatile de aviator pe front, cauta sa uite tot ce auzise. In fond, ce-l interesa pe el? Partizani? Treaba lor, fiecare militar sau civil are indatoririle lui in timp de razboi, precum si riscurile respective! Dar „ei” nu erau militari in uniforma si aveau, dupa cum stia el din Scoala Militara de la Sibiu, un regim foarte dur in caz ca era prinsi cu arma in mana in timp de razboi, mai ales in spatele frontului. Oare el, in IAR-ul lui, nu avea riscurile lui atunci cand se invartea zilnic printre explozii de AcA, sau intalnea vreun vanator?...

Desigur ca riscurile la care se expunea zilnic erau poate mai mari si mai multe decat ale acelor „partizani” ce se aflau cu mult in spatele frontului si despre care se stia ca primesc si ajutor de la conationalii lor din zona in care se aflau. Asa ca fiecare cu soarta lui... cauta el sa-si puna cenusa uitarii peste cele ce auzise!

Dar nu putea, desi dorea din tot sufletul...

Apoi ajunse la concluzia ca daca impuscaturile se vor mai auzi, atunci se va duce si el acolo, dar a doua zi. Observase ca acestea nu se repetau zilnic, asa ca nu va vedea decat „locul” acela, iar in sufletul lui se ruga lui Dumnezeu sa nu se mai auda nici o impuscatura. Si intr-adevar nu s-a mai auzit nimic vreo doua-trei zile, pana cand intr-o dimineata rasunara iar rafalele de arme automate si impuscaturi razlete in spatele crestei. Asa ca Marinescu nu avu incotro si se decise ca a doua zi sa vada „locul” acela, daca nu va fi trimis in misiune de lupta...

Nici nu se luminase bine de ziua si cum sari din pat, se si uita afara pe fereastra: cerul era acoperit aproape total cu nori amenintatori, cel putin pana spre amiaza. Asa ca fara sa-l trezeasca pe Ionitescu, se imbraca la repezeala dupa spalarea sumara la jghebul din curte, apoi fuga la aerodrom, impins de vesnica lui curiozitate de a vedea ceea ce trebuia si uneori si ceea ce nu trebuia. Nici o clipa nu i-a trecut prin minte, la cei 25 de ani pe care-i avea, ca acea zi ii va ramane intiparita pentru totdeauna.

Ajuns pe aerodrom, se indreapta agale spre creasta dealului simuland o plimbare, iar dupa creasta, asigurandu-se ca nu l-a vazut nimeni, a iutit pasul inca vreo 200 m, pana cand a vazut in departare, ceva ce semana a un santier de drumuri. Ajuns acolo, nimic nu trada ceea ce ii spusesera ostasii: totul parea un santier parasit... Ceva mai departe se incepuse constructia unei sosele, gramezi de pietris erau depozitate ici si colo, iar langa acest fost santier se vedeau doua-trei sapaturi ca de santuri anticar, lungi de 15-20m, late de 4-5 m si adanci de cca 2 m. Santurile „anticar” aveau la un capat sapatura in panta dulce, ca pentru a permite intrarea si iesirea de autovehicule. Pe malurile acestor gropi se vedeau gramezile rezultate din sapatura. Langa una din acestea, o baraca din scanduri cu acoperis din carton asfaltat, parea un martor mut al evenimentelor macabre ce se desfasurau aici. Atat peretii, dar si mai ales acoperisul erau intr-o stare avansata de degradare, cu scanduri lipsa, fara usa si ferestre. Dupa aparente, baraca fusese construita acolo pentru nevoile santierului si lasata in paragina odata cu acesta, la izbucnirea razboiului.

Asta era tot deci, se gandi Marinescu. Oare ostasii nu mintisera? Poate ca si ei auzisera de altii, acestia la randul lor de la altii si asta mai departe, fiecare punand de la el cate o „floricica”, pana ce totul luase forma finala ce i se spusese lui si care ajunsese o adevarata grozavie... Oare intr-o schita a lui Caragiale, marca de tigari „Intim-club” trecand din gura in gura, nu fusese transformata in tigari „Aflangiu”?

Tot gandind la toate acestea si impacat ca vazuse in sfarsit ceea ce dorise sa vada, dar mai ales multumit ca totul decursese in liniste, isi zicea in sinea lui ca desigur aflasera ceva din auzite, dar ca nu vazusera nimic si deci putea sa se intoarca la aerodrom. Se felicita ca nu apucase sa spuna nimic nimanui, nici lui Ioanitescu.

Se intoarse si pleaca cu pasi repezi de unde venise... O ultima privire catre inapoi, mai inainte de a incepe coborarea pantei si... deodata se opri parca prefacut in stana de piatra, asemenea lui LOT din biblie.

La o distanta apreciabila, in partea dinspre Sud a acestui fost santier, care se afla pe un mic platou, se vedeau abia mergand pe un drum de tara, doua carute trase de cate doi cai. In carute erau oameni.

Ele urmau drumul serpuit care ducea spre poalele platoului si uneori dispareau din vedere in unghiul mort, pentru ca mai apoi sa apara din nou mai aproape si apoi iar sa dispara...

Crezu ca nu vede bine, ca viseaza. Deci asta era? Soldatii nu mintisera. Acolo se va petrece deci „ceva” ce el nu dorise sa vada. Ceva ce nu se putea sa vada, el care de cand stia, nu putuse sa asiste la taierea gatului unei gaini...

Este adevarat ca bombele lansate aproape zilnic de el, omorau cu siguranta oameni, sau ii schilodeau; dar aceasta era altceva: era razboi si in razboi, daca nu-ti omori adversarul, te omoara el pe tine. Un fel de legitima aparare.

Aici insa lucrurile se petreceau altfel, asa ca se hotara sa plece repede de acolo, dar parca picioarele ii intrasera in pamant, incat nu se mai putea misca. Continua sa priveasca spre locul de unde plecase cu cateva minute mai inainte si vazu in fata lui la cateva sute de metri, aparand din unghiul mort al micului platou pe unde venisera, ferite de priviri, cele doua carute una dupa alta: Acum putea vedea bine: in fiecare caruta erau cate 7-8 oameni; dimineata era destul de racoroasa si acei oameni sedeau inghesuinti unii in altii si infofoliti cu fel de fel de paturi si haine, incat nu se putea distinge bine ce fel de fiinte erau. „Partizanii” desigur dar dupa ce incepu sa se apropie cu pasi rari, mecanici, asemenea unui robot, pricepu imediat ca de fapt nu erau partizani, ci partizane, adica femei. Numai femei...

Nimeni nu striga, nimeni nu face vreun gest; parca erau manechine!...

In jurul carutelor mergeau impasibili vreo 5-6 ostasi romani in uniforme si cu mantale lungi, iar in urma tuturor mergea desigur un subofiter, judecand dupa uniforma, dupa moletierele curate si dupa bocancii asemanatori cu cei ai vanatorilor de munte. Toti militarii purtau arme individuale in banduliera, iar unul dintre ei avea o pusca mitraliera ZB. Mai in urma veneau patru oameni imbracati jumatate militar, jumatate civil si cu cate o lopata pe umar. Pe de laturi convoiul era insotit de ostasii germani, care purtau agatate in jurul gatului aparate foto. Convoiul isi continua drumul cu acelasi mers lent si se opri in partea baracii de lemn opusa santului.

Stia ce se va intampla in minutele urmatoare; ostasii nu mintisera. Dar nu era vorba de partizani barbati, ci de femei, care judecand dupa cum erau imbracate si mai ales dupa comportament, nu pareau a fi acele femei-soldati despre care se vorbea atata. Unele din ele erau niste amarate trecute de prima tinerete, iar vreo doua chiar mai avansate in varsta; cateva foarte tinere, dar mizeria si teama le desfigurase si le imbatranise. Ce se intampla? Cine erau acele femei? Se hotara sa mai ramana putin, iar cand va vedea ca soldatii se vor pregati sa le impuste, sa plece de acolo. Si mai ramase putin...

Subofiterul comandant era un plutonier T.R. El ordona ca toata lumea sa coboare din carute, sa intre in baraca si acolo sa se dezbrace pana la camasa. Avea o voce puternica, autoritara si nici un tremur al voci nu trada vreo emotie. Soldatii cu armele in maini de asta data, inconjurara baraca, santul din fata si carutele. Cei patru vlajgani, pe jumatate civili, care aveau lopetile pe umeri, puteau fi orice; prizonieri inamici, care acum consimtisera sa serveasca pe cel mai tare in schimbul unei vieti mai bune, dar mai degraba dezertori de la inamic si originari de prin partea locului. Unul din ei parea a fi un fel de sef, avea o mustata blonda lasata „pe oala”, ceilalti erau mai tineri, dar nici unul peste 30-35 de ani. Toti patru s-au indreptat cu mainile lor mari ca si lopetile si asezandu-se putin mai la o parte, pe margine unei porumbiste, au cules cativa stiuleti mai copti, au facut un mic foc cu bucati de scanduri rupte desigur din peretii baracii (probabil cu ocazia vreunei „expeditii” anterioare), s-au asezat in jur pe iarba vorbind ruseste si fumand „mahorca” infasurata in hartie de ziar. Asteptau sa se coaca porumbul si nu-i interesa nimic din cele ce se petreceau in jurul lor. Nici nu se uitau intr-acolo.

Cei doi fotografi germani luasera cateva fotografii si acum sedeau gata pregatiti pentru altele.

Dar deodata cu comanda subofiterului, linistea se terminase. Incepusera ca la comanda strigate, tipete si chemari pe nume, mai apoi rugaminti si tot ce-si poate inchipui oricine ca se poate auzi intr-un astfel de moment, smuls parca din apocalips. Harmalaia din baraca continua sa se auda, odata cu rugaminti, apoi cu blesteme strigate fie in romaneste, fie in ruseste si chiar in nemteste. Dar totul era zadarnic...

Dupa un timp, la o comanda a plutonierului, vreo doi ostasi intrara in baraca si imediat, prin locul unde fusese candva o usa, incepura sa iasa afara fie de buna voie, fie impinse de cei doi ostasi, femeile dezbracate pana la camasa. Era doar un fel de a spune, caci camasile lor erau doar niste zdrente care le acoperea corpul slab... Cele care nu voiau sa iasa, sau erau prea vlaguite, erau ridicate si purtate pe sus, in acea parte a santului sapata in panta. Odata aduse toate in acel loc, au inteles despre ce era vorba si ca nimic nu se mai putea schimba pentru ele, ca soarta lor fusese pecetluita. Poate ca in speranta lor nebuna, mai nadajduisera inca in vreo minune pana in acel moment, dar acum totul s-a spulberat: nu se va mai intampla nici-o minune. Din acel moment nimeni nu a mai strigat, nimeni n-a mai blestemat, nimeni nu s-a mai rugat. Au inceput sa alerge cei cativa metri ce le mai desparteau de groapa, fiecare dupa puterile ce le mai avea si odata ajunse acolo, s-au ingramadit in capatul opus al gropii, acolo unde peretele era drept; se imbulzeau incovoindu-se de mijloc, bagandu-si capul in gramada din fata; in acel moment un fel de „morman” omenesc, viu inca...

Gata!... era deja prea mult pentru el si Marinescu se intoarse pe loc si fugi cat putu de repede spre porumbistea din apropiere. In clipele urmatoare, cu toate dopurile ce si le pusese in urechi auzi totusi cele cateva rafale lungi de arma automata. Apoi, liniste...

Gata!, gandi el. Dar nu era gata; urmara cateva focuri izolate de arma. Apoi din nou liniste. De asta data definitiva!

Se dezmetici si ridicandu-se in picioare, iesi din porumbiste, in camp liber. Primul lucru ce-l vazu, erau cei patru gropari, care mancau porumb copt. Soldatii si comandantul lor intrasera in baraca, spre a controla probabil daca nu mai ramasese cineva ascuns in gramada de haine, paturi, boccele de tot felul acolo.

Folosind cele cateva cuvinte rusesti invatate de curand, dar mai ales folosind limbajul international al gesturilor, se adresa groparilor cu un „zdrasti” spus tare si incerca sa intre in vorba cu ei. Dupa raspunsul lor cu un alt „zdrasti” abia mormait, el incearca sa afle cum pot sa execute o astfel de „treaba”, caci si cei din goapa sunt oameni ca si ei si pentru a fi inteles mai bine, adauga „tavarasi”. Rusul cu mustati mari, blonde, raspunse cateva cuvinte, privindu-l de jos in sus linistit: „Asta nu tavarasi, asta cantabil, directar, el nu rabota. Balsoi dom,mnogo denghi si Ivan rabota!”, mai adauga el, aratand palmele batatorite si mari cat caramizile. Apoi conchise: „Asta nu tavarasi Ivan, asta tavarasi Stalin!”... Ceilalti il priveau tacuti si incuviintau cele spuse prin aplecari de cap. Apoi se sculara si se apropiara de baraca de unde iesisera ostasii. Se asezara de o parte si de alta a gropii pe fundul careia zaceau cadavrele unele peste altele, intrara apoi in goapa si inceputa sa ia unul de maini, altul de picioare cadavrele cazute in diferite pozitii, asezandu-le in fundul gropii, in acest mod spatiul ocupat devenind mai mic. Apoi iesisera de o parte si de alta a gropii si incepura sa arunce pamant peste cadavre. Se vedea ca erau obisnuiti cu astfel de munca, reusind intr-un timp destul de scurt sa acopere cadavrele astfel incat sa nu se mai vada nimic, ramanand totusi loc si pentru altele, in continuarea gropii. Dupa aceea incarcara in carute gramada de haine si celelalte bagaje ale victimelor. In tot acest timp, subofiterul comandant sedea deoparte, privind impasibil la toate cele ce le vedea...

Profitand de aceasta pauza, Marinescu s-a apropiat de el raspunzand la salutul reglementar ce acesta i-l adresase si incepu a vorbi cu glas abia rostit, cam cele ce urmeaza:

Oare in timp ce executa desigur ordine superioare, nu-l incearca nici un sentiment de mila pentru acele victime nenorocite?... Desigur ca avea in tara familie, sotie, poate si copii, sau alte rude apropiate. Cum de putea avea un astfel de sange rece ca sa ramana nepasator fata de aceste executii, chiar ordonate fiind? Marinescu le vazu intamplator si o se parusera oribile. Si el lanseaza bombe asupra unor oameni, dar acesta era altceva fata de ceea ce vazuse acum...

Plutonierul a ascultat toate acestea calm, tinand privirea spre pamant; parea ca acolo jos vedea ceva. Apoi a ridicat capul si privind drept in ochii ofiterului i-a raspuns tot cu o voce calma, sigura, ferma, fara sa se impiedice in cuvinte de prisos si intr-un vocabular din care reiesea limpede ca era un om cu scoala, cu un nivel ridicat de cultura si educatie la cei 30-35 de ani pe care probabil ii avea.

In primul rand i-a spus ca este plutonier TR, deci rezervist si ca este originar din Basarabia, fara sa precizeze de unde. Apoi a continuat ca ofiterul avea dreptate din punctul sau de vedere, dar nu si din acela al lui. Facea parte dintr-o unitate de politie militara, incat stia totul despre aceste „victime”, ca si despre altele ca ele. Apoi i-a declarat ca se dovedise de catre organele competente ale armatei, ca acele victime nenorocite si altele care vor mai fi poate, s-a intamplat sa fie atunci femei, dar de regula sunt numai barbati. Toti faceau parte dintre cei fugiti din Basarabia odata cu trupele inamice in retragere, in speranta ca vor reusi sa se evacueze odata cu acestea la Odessa si prin imprejurimi. Nu s-a intamplat insa asa si trupele in retragere neputand lua cu ele atatia refugiati, i-a lasat in voia soartei. Ei s-au scuns pe unde au putut, prin sate, paduri, etc., pana cand au fost depistati si stransi in lagare de catre politia militara romana. Acolo au fost identificati, stabilindu-se cine erau si de unde fugisera; mai tarziu, cei dovediti ca fugisera din orasele din Basarabia si mai ales din Chisinau, au fost supusi unor cercetari suplimentare. Prin denunturi fie ale unora dintre ei, fie ale altora ramasi acasa, precum si din alte informatii, s-a aflat ca multi din cei aflati in lagar participasera la atacuri impotriva armatei Romane, sau la distrugeri comise in diferite localitati, ca de exemplu in Chisinau. Din cauza lor, multi romani au fost intemnitati sau deportati, parte din ei murind acolo. Ca urmare, administratia militara romaneasca a hotarat ca toti ce gasiti vinovati de asemenea acte samavolnice, sa fie executati indiferent de varsta si sex...

Plutonierul TR tacu, dar dupa putin timp adauga ca ar mai avea ceva de spus, ceva personal de asta data. Spunand acestea, isi scoase centura si revolverul, dezbraca mantaua si vestonul, apoi un flanel din lana si in cele din urma camasa, apoi se intoarse cu spatele la ofiter, lasand sa i se vada niste dungi rosiatice ca niste cicatrice serpuind neregulat si abia distingandu-se. Dupa cateva clipe incepu sa se imbrace, vorbind in acelasi timp; povestea cum in 1940 facea parte dintr-o unitate militara, dizlocata pe malul Nistrului in sudul Basarabiei. Primind ordinul de retragere spre Prut, impreuna cu alte unitati de graniceri, li s-a indicat traseul de urmat, precum si etapele in decurs de cele trei zile convenite prin ultimatum-ul dat de URSS. La inceput operatia a decurs destul de ordonat, dar pe parcurs s-a constatat ca unitatile sovietice care ocupau teritoriul in urma lor, nu respectau Conventia, manifestand o „graba” ciudata, izbutind sa devanseze unitatile romane; acestea erau obligate sa le ocoleasca, modificandu-si itinerariul, creindu-se astfel incurcaturi, confuzii si chiar teama sa nu izbucneasca un incident nedorit, mai ales ca se primise ordinul de a se evita orice ciocnire cu urmaritorii. Se aflase ca au avut loc asemenea incidente, incercuiri si chiar dezarmari de trupe. Ca urmare, reatragerea ordonata de la inceput s-a transformat intr-una precipitata, iar de aci la panica nu mai era decat un pas. Unitatea lui ne mai respectand etapele, a ajuns cu chiu cu vai la Reni, pe unde trebuia sa treaca Prutul in Moldova. Au intrat in orasul care la prima vedere parea pustiu si s-au indreptat spre iesirea catre Prut, cand la o intersectie au fost intampinati de o multime de localnici care blocau strada, strigau, injurau si amenintau fie intr-o romaneasca stricata, fie in ruseste sau intr-o germana cu accent rusesc.

Unitatile romane aveau ordine precise sa nu provoace incindente cu localnicii si mai ales de a nu utiliza in nici un caz arme decat in situatii de legitima aparare. Mica lor unitate compusa dintr-o sectie de tunuri usoare trase de cai, cateva furgoane si carute si vreo 20-30 de ostasi, a fost oprita si pana sa se dezmeticeasca, nestiind ce au de facut in asemenea situatie, s-au pomenit cu sleaurile de la atelaje taiate si caii, tunurile si furgoanele impinse prin curti, in timp ce de la etaje li se aruncau galeti cu apa in cap... Soldatii au fost dezarmati si lasati sa fuga care incotro. El, plutonierul-comandant, a ramas mai in urma si in incercarea lui de a nu se lasa dezarmat, si-a adus aminte de „legitima aparare” si a vrut sa se apere. Intr-o clipa a fost prins de 5-6 barbati, dezarmat si cu uniforma sfasiata, iar unul dintre „viteji” i-a administrat o bataie zdravana, lovindu-l cu un cablu metalic peste spate, in asa fel incat urmele se mai vad si acum si probabil nu vor dispare niciodata. A scapat cu fuga, in timp ce in urma continuau strigatele si amenintarile. Toti au reusit sa treaca Prutul, pe unde si cum au putut. Si tacu din nou definitiv.

Pe micul platou, totul era gata de plecare: carutele cu bagajele, ostasii, cei patru gropari rusi. Dadu ordinul de plecare convoiul se puse in miscare incet cu caii la pas, prin praful drumului. Plutonierul l-a salutat pe ofiterul ramas singur, apoi a plecat in urma carutelor si dupa putin timp a trecut creasta dealului, disparand in valceaua de unde aparuse. In urma lor, totul ramasese „acoperit”, asa cum le gasise Marinescu la sosirea lui acolo... Nimeni n-ar fi putut sesiza ca una din gropile sapate era acum mai scurta cu vreo 2-3 m decat fusese. Pamantul proaspat sapat se usca repede la soare si semana cu cel de alaturi...

Seara la popota, Marinescu nu avea chef de vorba, nici macar cu Ioanitescu. Se culca repede pretextand o durere de cap care-l suparase toata ziua. Se culca imediat, dar nu putu adormi. In minte revazu evenimentele zilei, la care fusese martor aproape fara voie... Era deci adevarat; erau impuscati cu ZB-ul, iar cei care mai miscau, erau ucisi cu un glonte de arma. In urechile lui rasunau mereu zgomotele infundate produse atunci cand groparii rusi aruncau cadavrele pe fundul gropii, pentru a economisii din spatiu. Erau aceleasi ca cele pe care le auzise cand macelarii descarcau jumatatile de vite aduse de la abator si le aruncau una peste alta, pe marele cantar din macelarie.

„Vinovatii” desigur ca fusesera multi din cei impuscati, vinovati de distrugerile savarsite in multe localitati din Basarabia si mai ales la Chisinau, distrugeri pe care le vazuse si el impreuna cu camarazii sai. Localnicii romani ramasi in oras la venirea trupelor romane, marturiseau ca nu ostasii rusi dinamitasera si distrusesera intregul Bulevard Alexandru cel Bun, ci numai civili din oras si imprejurimi. Civilii de toate varstele, barbati, femei, adolescenti, cu o ura nestapanita si cu o indarjire demna de o cauza mai buna...

De ce? Oare cine traise rau in Basarabia dintre cele doua razboaie mondiale? In gandurile lui, Marinescu considera ca cele povestite de plutonier erau in parte adevarate. Asemenea rafuieli ale unor localnici cu armata romana in retragere, avusesera loc intr-adevar pe alocuri. El le aflase de mult timp, de la camarazii lui din unitatile terestre, care fusesera atunci in Basarabia. Poate ca plutonierul TR mai pusese si el de la el cateva, in calitatea lui de militar basarabean, ce avusese ghinionul sa fie maltratat asa cum spusese el. Urmele de pe spatele lui erau desigur marturi fara echivoc. Dar nu exista indoiala ca alaturi de cei vinovati, pierisera si nevinovati...

Revenind acum la subiect, trebuie spus ca pana la ocuparea Odeseei, atat Esc. IAR-37, cat si cea de Karas-uri, au continuat sa execute zilnic misiuni de bombardament asupra fortificatiilor din jurul orasului. Dar se batea pasul pe loc si nimic, sau aproape nimic nu se schimba acolo, in afara luptelor pentru pozitii, in care cu pretul unor mari pierderi de ambele parti, fiecare ramanea aproape pe acelasi loc dinainte...

Dar in ziua (?) noiembrie s-a anuntat oficial ca Odessa fusese cucerita. Totul s-a petrecut fulgerator de repede: in acea dimineata s-a observat ca fortificatiile nu mai aveau ca aparatori decat o perdea de trupe de ariergarda, care se retrageau luptand catre oras, trupe pe care armata romana le neutraliza repede.

Odessa fusese cucerita, sau mai bine zis ocupata, caci tot ce fusese acolo unitate inamica, se evacuase in nopti anterioare cu vase care asteptau in port, dupa cum se putuse afla ulterior. In oras se instalasera trupe si administratie civila si militara romaneasca.

La putin timp dupa aceasta, se petrecu un eveniment care avu darul sa provoace alte represalii, mult mai puternice decat cele de pana atunci: Comandamentul militar roman din Odessa a fost dinamitat si aruncat in aer. Au murit atunci foarte multi din personalul militar superior al Comandamentului, in frunte cu Generalul Glogojanu. In urma acestui fapt, toti civilii banuiti ca au ajutat pe partizanii ramasi in urma retragerii inamicului, impreuna cu multi dintre acestia care ascunsesera in subteranele orasului, au fost executati. (Se cunostea de mult ca Odessa era asezata pe un paienjenis de subterane, care au favorizat ascunderea partizanilor inca mult timp...)