FRONTUL
DE VEST
Sub
presiunea ofensivei sovietice, trupele romane au fost obligate
sa se retraga spre sud; Grupul 3 „Stuka” s-a deplasat
initial pe aerodromul Cioara-Doicesti, unde l-a suprins evenimentele
din noaptea de 23/24 aug. 1944; in dimineata zilei de 24 aug.
a decolat intreg Grupul, aterizand pe aerodromul Boteni-Arges,
atacat din aer de fortele germane in incercarea de a-l ocupa.
Ca urmare a situatiei create, Grupul 3 Bomb. Picaj s-a deplasat
in aceeasi zi pe terenul Petresti-Gorj si ulterior pe aerodromul
Craiova, unde se afla Baza Flot. 3 Bomb. de care apartinea.
Aici
s-au regrupat toate unitatile Corpului1 Aerian Roman, inclusiv
Grupul 5 Bomb. Greu in picaj Ju-88, din care facea parte si autorul
acestor randuri.
De remarcat
ca in zilele fierbinti ale lui aug. 1944, cand era in joc soarta
tarii, intreaga Armata Romana, inclusiv zburatorii, s-au conformat
proclamatiei regale si au actionat din proprie initiativa, fara
nici o defectiune, in conformitate cu proclamatia regala si in
interesul salvgardarii independentei si integritatii teritoriului
nostru, atat cat s-a putut salva in fata tendintelor expansioniste
sovietice...
In urma
regruparii unitatilor Corpului Aerian Roman, s-a procedat la reorganizarea
acestora in functie de numarul de avioane disponibile.
Reorganizarea
unitatilor s-a facut „din mers” intr-un timp foarte
scurt, care n-a permis refacerea psihica si fizica a personalului
si nici revizia, repararea si punerea la punct a parcului de avioane
si auto, grevat de lipsa pieselor de schimb de provenienta germana.
Moralul
personalului era de asemenea foarte scazut, fiind dezorientat
in urma avalansei de evenimente politice si militare si mai ales
cu teama unor represalii din partea rusilor pentru faptul ca am
luptat impotriva lor; la acestea se adauga si nesiguranta familiilor
proprii, caci rusii se dedau la furturi si abuzuri cu nimic stapanite
de comandamentele lor, ba dimpotriva... Eram in acel timp pe aerodromul
Craiova si vorbesc in cunostinta de cauza.
Revenind
la problema reorganizarii din acele zile, pot arata ca Grupul
3 „Stuka” cu 17 avioane disponibile, s-a contopit
cu Grupul 6 „Stuka” numai in ce priveste personalul,
caci acesta din urma pierduse toate avioanele, ramase pe aerodromul
Husi in urma actului de la 23 aug. Noul grup format va purta denumirea
de Grupul 3/6 „Stuka”, care va opera in zilele urmatoare
pe frontul din Transilvania, avand ca baza aerodromul Balomir,
pe Mures, situat la jumatatea distantei intre Orastie si Sebes.
Noul
Grup format si comandat acum de cpt.av. Diaconescu Aurel (observator)
ramanea doar cu doua escadrile, 74 si 86 „Stuka”,
comandate de capitanii Agheici Petre si Popescu Eugen (piloti),
iar din promotia 1941 n-a ramas decat lt.av. Badulescu Mircea,
incadrat in Esc. 86, Dragomir C-tin fiind prizonier la nemti,
iar Pasare Dumitru retras in tara.
Primele
misiuni de lupta impotriva nemtilor le-a executat lt.av. Badulescu
Mircea, cand in doua iesiri efectuate in ziua de 29 aug. 1944
pe aerodromul Craiova, a bombardat in prima iesire un convoi de
vase germane la Calafat, distrugand doua bacuri si avariind al
treilea. In a doua iesire a bombardat vase cu trupe germane, care
incercau o debarcare la Rast pe Dunare (16 km sud Bailesti), ce
a fost anihilata de bombardamentul formatiei conduse de Badulescu.
Deplasarea
si concentrarea unitatilor de aviatie in zona de operatii din
Transilvania s-a efectuat intre 6 si 8 sept. 1944, vanatoarea
si recunoasterea indepartata fiind amplasate pe aerodromul Turnisor-Sibiu,
restul unitatilor (asalt, picaj, bombardament greu) pe cele doua
aerodromuri de la Balomir.
Incepand
de la 9 sept. 1944, Corpul 1 Aerian Roman a intrat in subordinea
operativa a Armatei 5-a Aeriana Sovietica, cu scopul de a actiona
in sprijinul operatiunilor terestre ale Armatelor 1 si 4 Romane,
precum si ale Armatelor 6 Blindata, 27 si 28 sovietice.
I ncepuse
sa mijeasca speranta eliberarii Transilvaniei de nord-est, ocupata
samavolnic in aug. 1940 de Ungaria hortysta, cu sprijinul nemijlocit
al Germaniei hitleriste si al Italiei fasciste...
Ca actiuni
mai deosebite executate in sept.oct. 1944 de echipajele Esc. 86
„Stuka” conduse de lt.av. Badulescu Mircea putem cita
bombardarea la 11 sept. 1944 a unei mari coloane germane auto
si motomacanizate, distrugand 15 camioane si oprind inaintarea
acestora spre Timisoara, in vestitele lupte de la Paulis.
La inapoiere,
motorul defect l-a obligat sa aterizeze in bune conditiuni la
Lugoj, restul formatiei inapoindu-se cu bine la Balomir. Remediindu-se
defectiunea a doua zi, a decolat si in drum de intoarcere spre
Balomir, a fost atacat de doua avioane germane de vanatoare Focke-Wulf
190, care incediindu-i motorul, l-a obligat sa aterizeze fortat
in apropiere de zona muntoasa Ilia, salvand echipajul.
La 28
sept. tot el a condus formatia ce a bombardat o mare aglomeratie
de tancuri germane si ungare la Vaskapu, reusind sa distruga si
sa incendieze 11 dintre ele.
La 11
oct. 1944 Grupurile 3/6 „Stuka” si 8 Asalt au fost
intrunite sub denumirea de „Grupul 8 Asalt-Picaj”
sau „Grupul 8 Mixt”, comandat de lt. c-dorul av. Hantiu
Leon, ofiter cu operatiile fiind numit cpt. Av. Ioan Eftimopol.
- Noua organizare a fost impusa de numarul redus de avioane ce
mai ramasesera in urma actiunilor de lupta si a lipsei pieselor
de schimb, ramanand numai Esc. 41 Asalt comandata de lt.av. Munteanu
Lazar (promotia 1941), decorat ulterior cu „Mihai Viteazul”
cl. 3-a si Esc. 74 Picaj „Stuka”, comandata de lt.
av. Badulescu Mircea (1941), decorat si el ulterior cu „Mihai
Viteazul” cl. 3-a.
La aceeasi
data a fost eliberat orasul Cluj, iar la 25 oct. 1944 oresele
Carei si Satu-Mare, incheindu-se astfel eliberarea totala a Transilvaniei
de nord-est. In aceasta perioada, fostul Grup 3/6 „Stuka”,
redus acum la Esc. 74 Picaj, a fost dislocat succesiv de la Balomir
la Luncani – Turda si apoi la Someseni – Cluj.
La 14
nov. 1944 Comandamentul Corpului 1 Aerian s-a mutat la Turkeve
(Ungaria), grupul 1 Bomb. Greu la Oradea, iar Vanatoarea, Asaltul,
Picajul, Recunoasterea si Esc. 114 Legatura, pe terenul Türkeve,
un aerodrom mic, aglomerat cu atatea avioane si care in timpul
ploilor de toamna a devenit noroios, impropriu
pentru decolari-aterizari, ceea ce a dat nastere la multe ruperi
de avioane, in timp ce
„aliatul” sovietic isi alegea cele mai bune aerodromuri.
In plus,
noul nostru „aliat” si-a dovedit odata mai mult perfidia
si ura impotriva aviatorilor romani si in mod special asupra stukistilor
nostri, in imprejurarea pe care am relatat-o la pag. 197 din cartea
mea „PUMNUL TARII” si pe care o reproduc integral:
„Din
pacate impresia mea s-a confirmat in ziua de 17 nov. 1944, cand
sase avioane Ju-87 „Stuka” din Esc. 74, la ordinul
Armatei a 5-a Aeriana Sovietica, trebuiau sa bombardeze in picaj
aerodromul Seregelyes, ocupat de aviatia inamica.
Comandantul
Grupului a raportat:
„Misiunea
nu s-a putut executa, intrucat la ducere, in zona Solnok, formatia
noastra a fost atacata de vanatoarea sovietica. Pierderi:
- Avionul Ju-87 nr.28 din Grupul 8 Asalt-Picaj, avand echipajul
format din adj. Zizda Nicolae (pilot), serg. Petraru C-tin (mitralior),
a fost doborat in flacari de doua avioane LAGG (sovietice), in
zona Solnok. Echipajul mort.
- Avionul Ju-87 nr. 17, echipajul adj. Stan Nicolae (pilot) si
serg. mitr. Bleanda C-tin, a fost atacat de alte doua Lagg-uri.
Pentru a nu fi doborat, echipajul a aterizat fortat la Bugi-Nagy
(20 km de Turiul de Campie); echipajul ranit, a fost internat
in spital la Arad. Nu se cunoste starea avionului.
- Avionul Ju-87 nr.5 a fost obligat sa aterizeze pe aerodromul
Solnok, de vanatoarea sovietica. Bendix-ul rupt.
- Avionul Ju-87 nr.2, lovit in profundor de vanatoarea sovietica,
a devenit indisponibil doua zile.
- Avionul Ju-87 nr. 14 lovit in directie si elice, indisponibil
doua zile.”
Cu nr.
3537/21.11.1944, Comandamentul C.A.R. a raportat Statului Major
al Aerului (roman), atacul declansat de aviatia de vanatoare sovietica
impotriva celor sase avioane Ju-87 „Stuka” romanesti
aflate in misiune ordonata si a mentionat textual: „cu toate
ca avioanele noastre au dat semnalul zilei, cu toate ca au tras
si rachete, Laggurile si-au continuat atacul timp de cinci minute,
producand pierderile mentionate mai sus; Maiorul Denisov (rus)
de pe aerodromul Tõszeg (8 km sud Solnok), a asistat la
desfasurarea atacului.”
Corpul
Aerian Roman a raportat Armatei 5-a Aeriana rusa, toate detaliile
acestui atac aerian, insa nu a primit nici un raspuns.
„Avand
in vedere cele petrecute, precum si faptul ca acest atac a adus
o serioasa lovitura moralului echipajelor, am onoare a supune
cunostintei Dv. Cele petrecute, rugandu-va sa binevoiti a decide.”
Comandantul Corpului Aerian Roman,
General de escadrila av. (ss) Ionescu Emanoil.
(Arhiva M.Ap.N. Bucuresti, Fond 359/18)
(Jurnalul de Operatii al Corpului Aerian Roman, pag. 217-231)
Toate
aceste demersuri au ramas fara raspuns din partea Comandamentului
Armatei a 5-a Aeriana sovietica, care nu s-a gandit nici macar
sa-si ceara scuze pentru acest regretabil „incident”.
In modul acesta, ipoteza mea si a altor camarazi privind intentiile
de exterminare a aviatiei romane, a primit confirmarea...
Deci,
pe langa pericolele ce le infruntam in misiunile noastre de lupta
impotriva unui inamic inca redutabil, trebuia in plus sa ne ferim
de asa zisii nostri „aliati” sa nu ne doboare cu vanatoarea
sau cu artileria sa antiaeriana, in mod vadit intentionat.”
Am incheiat citatul.
Aviatorii
nostri au trebuit sa-si infranga temerile justificate de altfel
si sa continue actiunile de lupta cu aceeasi energie si eroism
ca si pana atunci... In cursul zilei de 20 dec. 1944, Esc. 74
Picaj, impreuna cu alte unitati ale Corpului Aerian Roman, s-au
mutat pe aeroclubul Miskolc, de unde au actionat intens asupra
teritoriului Slovaciei pentru izgonirea si zdrobirea trupelor
germano-ungare.
O
actiune de varf a aviatiei de bombardament in picaj romane, s-a
desfasurat in ziua de 13 ianuarie 1945, cand o formatie de 7 avioane
Ju-87 „Stuka” si o alta de 4 avioane de bombardament
greu in picaj Junkerss-88 apartinand de Esc.79, au distrus doua
poduri importante peste Dunare la Budapesta, cu scopul de a intrerupe
aprovizionarea trupelor germano-ungare ce aparau Budapesta.
Aceasta
misiune, care n-a putut fi indeplinita de aviatia aliatilor, a
fost una de sacrificiu si numai maestria pilotilor romani a facut
ca lovirea cu precizie a podurilor sa nu se soldeze cu pierderea
unora dintre echipajele participante...
La 11
ian. 1945, Comandamentul Armatei a 5-a Aeriana Sovietica a ordonat
Comandamentului Corpului Aerian Roman ca Esc. 79 Bomb. sa atace
in picaj cu 5 avioane Ju-88 podul nr.2 peste Dunare la Budapesta
(Lanzhid = Podul cu Lanturi), iar Esc. 74 „Stuka”
sa atace podul nr.3 (Erzebethid= Podul Elisabeta), numaratoarea
incepand de la insula „Margit-Sziget” (insula Margareta)
in aval. Protectia avioanelor de bombardament urma sa se faca
de catre aviatia de vanatoare sovietica de tip JAK.
In cursul
convorbirilor cu Comandamentul Sovietic, a reiesit ca toate incercarile
aviatiilor aliate (americana, engleza si rusa), nu au reusit sa
distruga aceste poduri, Comandamentul Aliat acordand o importanta
deosebita acestei misiuni, care venea in sprijinul Armatei 46
Sovietice si a Corpului 7 Armata Roman, ce luptau in acest sector.
Distrugerea lor urmarea sa intrerupa aprovizionarea trupelor inamice
din capul de pod la est de Dunare, creind premize favorabile cuceririi
Pestei.
La terminarea
discutiilor, generalul Selesniov (Seful de Stat Major al Armatei
a
5-a Aeriana Sovietica), a declarat textual: „Cine loveste
podul, devine Erou al Uniunii Sovietice!”...
In
consecinta, Comandamentul Corpului Aerian Roman a ordonat, printre
altele: Esc. 74 Ju-87 „Stuka” va bombarda cu sapte
avioane podul nr. 3, iar Esc. 79 Ju-88 va bombarda cu 5 avioane
podul nr.2, la sud de insula Margareta, cu bombe de cel mai mare
calibru, focos cu intarziere, pentru a distruge structura podurilor.
(Arhiva M.Ap.N. Bucuresti, Fond 359/19, pag. 98-110)
Doar
atatea avioane mai ramasesera disponibile din faimoasele unitati
de bombardament in picaj, dupa aproape doi ani de lupte pe fronturile
din Ucraina, Crimeea, Moldova, Transilvania si acum in Ungaria.
Desi
vremea era frumoasa, misiunea nu s-a putut declansa decat in ziua
de 13 ian. 1945 dupa amiaza, deoarece cele 8 JAK-uri destinate
insotirii bombardierelor n-au fost disponibile pana atunci din
motive tehnice, iar in final protectia s-a facut numai cu 5 JAK-uri.
In ce
priveste actiunea Esc. 74 „Stuka”, comandata de lt.av.
Badulescu Mircea, spicuim din ceea ce a scris unul dintre participanti,
actualul c-dor av. Sandulescu C-tin, pe atunci adj. av. in respectiva
escadrila, scrisoare ce am publicat-o in cartea mea
„PUMNUL TARII” la pag. 206-208:
„In
ziua de 13 ian. 1945, lt.av. Mircea Badulescu, comandantul Esc.
74 Ju-87 „Stuka” a primit ordinul sa execute un bombardament
in picaj asupra trecerilor peste Dunare, la Budapesta. Pe aerodromul
Miskolk, el a facut o minutioasa pregatire cu formatia ce trebuia
sa plece in misiune, constituita din urmatoarele echipaje:
1.- Lt. Mircea Badulescu, comandantul formatiei, avand ca tragator
aerian pe serg. maj. Vasile Nichitiuc;
2.- Lt. Ovidiu Volosniuc, cu serg. C-tin Braboveanu
3.- Lt. Ion Badea cu serg. C-tin Perjescu;
4.- Adj. Traian Popa cu serg. maj. Gh. Plugaru;
5.- Adj.stag. Toma Chiriloaie cu serg. C-tin Popescu;
6.- Adj. stag. C-tin Sandulescu cu serg. Aurel Dumitrescu; si
7.- Lt. Victor Ranja cu serg. Pavel Verdes.
La orele
14 s-a dat ordin de pornire a motoarelor. De fata se gasesc si
Comandantul C.A.R., generalul Emanoil Ionescu; parea ingrijorat,
caci stia cat de grea era misiunea echipajelor aflate pe punctul
de plecare. Se gandea desigur la soarta oamenilor in confruntarea
cu riscurile ce le asteptau. El a trecut de la avion la avion,
incurajand si indemnand echipajele. Nu stia cati din acestia se
vor inapoia si de aceea parea nelinistit!!...
Langa
avionul nr. 18, lt. Victor Ranja gesticula agitat! Fiind prima
oara cand se acrosa o bomba de 500 kg pe avionul Ju-87, mi-a propus
sa zbor eu cu avionul lui. N-am obiectat si i-am lasat avionul
meu nr. 14... Cand sa decolam, motorul avionului 14 n-a pornit
si fiind ora inaintata, am plecat in misiune numai primele sase
echipaje, deci
fara locotenentul Victor Ranja.
Rulam
spre „T-eu” prudenti din cauza ghetii si am decolat
insotiti de patru avioane de vanatoare sovietice. Urcam continuu
pe drumul catre obiectiv, angajandu-ne de-a lungul pantelor muntilor
Matra; in dreapta se zarea bine varful Kekes, acoperit de zapada.
La 80 km. sud-vest de Miskolc, de la cei 2500 m la care ne aflam,
a inceput sa se zareasca Budapesta, invaluita in fum caci luptele
in oras ajunsesera la apogeu. Corpul 7 Armata Romana se gasea
in acea zi de 13 ian. 1945 pe aliniametrul cimitirului Kerepes-Gara
de Est, la cca 3 km de Dunare.
Imi faceam
de lucru, ca sa-mi stapanesc nervii. Mi se parea ca ma strange
casca de zbor si mi-am slabit putin curelele de prindere. Pe masura
ce luam inaltime, frigul se simtea din ce in ce mai tare. Pe sub
noi treceau grabite avioanele Henschel-129 din Esc. 41 Asalt,
spre Tamas si Lonybanya, unde aveau sa-si lase incarcatura asupra
unor
garnituri de terenuri pline cu munitie.
Urcand
mereu pana la 4000 m inaltime, de la care urma sa incepem picajul,
am ajuns la extremitatea de sud a Pestei. Deasupra orasului arzand
mocnit, fulgerat de proiectile pe toate directiile, am inaintat
protejati de aproape de cele patru avioane de vanatoare. Bateriile
artileriei antiaeriene inamice tatonau inaltimea noastra de zbor.
Traversand bucla facuta de Dunare, in interiorul orasului, am
zarit cele cinci poduri, subtiri ca niste fire de ata, intre Buda
si Pesta.
Inaintam
cu soarele din spate si la comanda locotenentului Mircea Badulescu,
ne-am esalonat pentru picaj... Cerul parea negru de exploziile
proiectilelor artileriei antiaeriene de calibru mare. Pe geamul
vizorului se vedeau strazile largi care duceau spre malurile Dunarii.
Formatia
a virat usor spre stanga pana deasupra tintei, cand s-a inceput
picajul, unul cate unul. In urma Lt. Mircea Badulescu venea lt.
Ion Badea, dupa el lt. Ovidiu Volosniuc, apoi eu.
Avionul
meu trepida din toate incheieturile si tinta se apropia de mine
cu peste 600 km/h. Podul crestea mereu in vizor. O fractiune de
secunda am avut timp sa privesc spre Volosniuc; podul era acum
la mai putin de 1000 m sub mine si altimetrul indica deja inaltimea
la care trebuia sa redresez. Cu mare efort am facut ultima corectie,
ca tinta sa fie bine prinsa in vizor, am apasat butonul lansatorului
si bomba de 500 kg, eliberata, s-a napustit catre tinta. Nu am
mai avut timp sa mai vad explozia in urma mea si nici amplasamentele
artileriei antiaeriene imanice. Am iesit din picaj atat de jos,
incat aveam impresia ca intru in cladirile din fata... Dupa ce
m-am strecurat
printre cosurile unei fabrici, am iesit din Budapesta in zbor
razant...
Pe stanga
am zarit un avion Ju-87, pe care nu l-am putut identifica. Volosniuc
era la locul lui si m-am instalat si eu in dreapta. Pe drumul
de inapoiere, avionul lui Traian Popa pierdea treptat din inaltime
si degajand, s-a indreptat spre sud. Dupa aterizare am aflat ca
o conducta din sistemul de racire a motorului, fiind perforata
de un proiectil, a pierdut incet lichidul si pilotul s-a dus sa
aterizeze pe un aerodrom din apropiere.
La putin
timp a aterizat lt. Victor Ranja, care se dusese singur sa bombardeze
podul Arpad, in amonte de insula Margareta, pod lovit anterior,
dar refacut pe pontoane
de inamic.
Dupa
executarea misiuni, recunoasterea noastra a raportat ca patru
bombe au cazut in plin pe podul principal, rezultat confirmat
de comandantul patrulei ruse de vanatoare, care a picat pana la
inaltimea caselor; podul de pontoane a fost lovit si el de lt.
Victor Ranja.”
Cu Ordinele
de Zi nr. 8/20.01 si nr. 15/ 26.02.1945, Comandantul Corpului
Aerian Roman citeaza echipajele escadrilelor Ju-87 „Stukas”
si Ju-88 de bombardament greu in picaj, „pentru spiritul
de inalt sacrificiu, abnegatie si devotament, dovedite la data
de 13 ian. 1945, oferindu-se in mod voluntar pentru bombardarea
podurilor peste Dunare de la Budapesta”. Cu un curaj demn
de toata admiratia si un calm desavarsit, netinand seama de puternica
reactie a artileriri antiaeriene inamice de toate calibrele, echipajele
respective am bombardat cu precizie matematica obiectivele ordonate,
inregistranduse pentru prima data in istoria actualului razboi,
patru si respectiv doua bombe in plin pe cele doua poduri. Rezultatele
au fost confirmate de aviatia de vanatoare sovietica ce insotea
formatia si de avionul de recunoastere roman, care a fotografiat
rezultatele.” (urmeaza precizarea echipajelor ce au participat
la aceasta actiune, conform ordinei aratate in paginile anterioare).
Semneaza Comandantul C.A.R., General-comandant Emanoil Ionescu
S ef de Stat Major
Cpt. C-dor Al. Zaharescu
I ntocmit: cpt.av. Manea
(Arhiva M.Ap.N. Bucuresti, Fond 359/19 pag.118-126 si 201-203)
De
altfel, c-dorul av. C-tin Sandulescu ilustreaza foarte sugestiv
starile sufletesti prin care trec aviatorii in misiunile de lupta,
prin urmatoarele cuvinte:
„Aviatorul
trece prin momente extrem de grele, numai de el stiute, in timpul
misiunilor ce le are de indeplinit pe campul de lupta. Acolo sus,
intre cer si pamant, el singur raspunde pentru toate; nimeni nu-l
mai supravegheaza, nimeni nu-l mai indrumeaza... Lui i se cere
sa se orienteze fara greseala, sa fie stapan pe tehnica pilotarii
avionului pana in a se confunda cu el; sa se stapaneasca pe sine
si pe situatia ce i se creeaza; toate acestea imbracate in haina
celui mai fierbinte patriotism. Dar ce forta mortala, ce nervi
de otel trebuie sa aiba un luptator aerian si cata pregatire trebuie
sa parcurga pentru a ajunge aici!”
Am incheiat
citatul, dar revenind la promisiunea generalului sovietic Selesniov,
credeti ca s-a tinut de cuvant? Nici poveste!... (Ca de obicei!...)
Nimeni n-a fost decorat de sovietici si cu atat mai putin declarat
EROU AL UNIUNII SOVIETICE!...
Luati
aminte acum si pentru viitor!: In mentalitatea lor, tratatele,
conventiile, etc., nu sunt decat simple petice de hartie, facute
pentru a fi incalcate!...
Exemple:
restituirea tezaurului nostru de la Moscova, parasirea Transnistriei
de catre trupele rusesti, insula Serpilor, etc., etc...
Singurele
autoritati romane de atunci au rasplatit meritele acestui patriot
si luptator de exceptie, acordandu-i cele mai inalte distinctii,
Ordinele „Mihai Viteazul” cl. 3-a si „Virtutea
Aeronautica” cu spade in clasa „Comandor”, distinctii
ce l-au onorat si i-au adus unele facilitati in primii ani de
dupa razboi, dar care dupa instaurarea comunismului, i-au adus
numai neajunsuri si greutati, si ca el, majoritatea camaraziloreroi
din promotia 1941, necazuri si greutati ce vor fi aratate in biografiile
ce urmeaza, cu referire deocandata numai la cei 18 piloti de observatie
aratati la inceputul partii a VI-a.
Cdr.
Av.
DAN STOIAN
ASUPRA...
Pe
lungul drum al cercetarii si ascultarii, pe care l-am parcurs
in a afla, a sti, a ma minuna ori intrista, asupra istoriei Aeronauticii
Romane, am intalnit si „categoria celor fara de jena”
(si regret ca ea a existat si exista inca printre „aeronautii”
tarii mele)
- acei ce (in special sub regimul comunist roman... cand cecetarea
asupra participarii aviatiei in razboi era extrem ingradita),
am intalnit deci si impostori. Si am „muscat-o” de
cateva ori (lectie: iubeste aviatia si aviatorii tarii tale dar
nu te repezi sa crezi totul si mai ales nu te repezi sa scrii,
sa afirmi asupra, sa publici... verifica! Dar... de unde
posibilitatea verificarii pe atunci, cand chiar avizate scrieri
ale autorilor „consacrati si admisi” ori cele oficial
istorice abundau de inexactitati... sa le „numim”
asa!). Astfel, din amara experienta pot afirma (dar si cu un fel
de umor) ca „aviatorul roman impostor” manifesta trei
mari „slabiciuni tematice”: a zburat neaparat Messerschmittul
„G-6”, repurtand o multime de victorii aeriene pe
front (chiar daca nu si-a pus niciodata „turloaiele”
intr-un avion de vanatoare... dar mi-te pe Me!), a rupt podul
„de lanturi” de la Budapesta, bombardand in picaj
cu STUKA (insul nestiind nici macar ca „STUKA”, cel
mai conventional, egal Junkers Ju-87!) si inca inainte de razboi
celebru
Charles Lindberg, trecand prin Romania, la Cluj, pe Someseni,
i-a strans mana! (Observati ordinea – Lindberg s-a simtit
onorat a-i strange mana... insului care, la acea vreme, fie era
un anonim pruncalau pe undeva prin tara, fie inca mai facea pipi
in pat!): cum spuneam, cu „podul” am muscat-o, facand
„erou” pe un oarecare (pilot de Stuka,
adevarat), si publicand un articol „asupra” acum vreo
trei zeci si... ani!
Este
unul din motivele minore pentru care salut episodul actual al
D.lui Dan Stoian, cel major fiind stima si pretuirea fata de cei
ce cu adevarat au indeplinit aceasta unica, spectaculoasa si extrem
responsabila misiune (in mod superb!), stima si pretuire pe care
nici comunistii celor 50 de amarcini ani nu le-au acordat, precum
nici actualii urmasi ai dispretuitorilor si tortionarilor de ieri!
Cornel
Marandiuc
P.S.:
A
propos de „marile raspunderi, ispravi, riscuri si in special
privatiuni etc” (invocate de catre acel Ins din „visul”
d.lui Vitalie Dragutan...), sugeram tuturor (si celor implicati
in acest „vis”) sa citeasca cu atentie si „gandire
asupra” episodului publicat, in acest nr., al serialului
„Eroica Promotie 1941” scrisa de catre distinsul si
avizantul C.dor av. (prof.ing.) Dan Stoian, ofiter pilot participant
in razboi; dupa aceea... ce dulce li se va parea viata „cea
grea” pe care au dus-o „plangaretii” aviatiei
postbelice reactive!
Nu
contestam realele greutati si indepliniri ale multor aviatori
piloti, apartinand numitei categorii, nici cumplita si nemeritata
nedreptatire a unora... dar de aici si pana a te vaicari ce „greu
a-i dus-o”, ce „de ai indurat” ori a afirma
ca „ a cerut mai multe jertfe decat razboiul”, inca
a afirma ca pilotajul avionului reactiv este mai greu decat cel
al complexelor monomotoare si bimotoare de lupta din razboi (sa
ne gandim doar la avantajul catapultarii!, este o cale lunga!
Fata de conditiile vietii de atunci (toate aspectele!), aviatorii
socialisti (din toate tarile satelite Moscovei) au dus-o imparateste,
au fost printre favoritii indestulati. „Plangerea”
lor s-ar putea asemana cu o eventuala plangere, a greutatii vietuirii,
din partea parlamentarilor de astazi fata de cat de bine o duc
(fata de ei, bietii!...)pensionarii, somerii si bolnavii din spitale!
Dincolo
de cazurile fostilor piloti ai razboiului, citate de catre V.
Dragutan, miam amintit de foarte multe alte suferinte, nedreptatiri
si inca batjocoriri – culminand prin absurda si cinica situatie
in care a fost mentinuta nonagenara Mariana Dragescu, pilot de
razboi veteran. Ma opresc aici intrucat „capitolul”
este vast si asezat intr-o „cutie a Pandorei”!
