Exista intr-o margine de Arad o ulicioara al carei nume are rezonanta de bulevard al unei metropole: Aviatiei. De fapt este doar o jumatate de strada deoarece are doar partea cu numerele fara sot. Si mai are ulicioara o particularitate. De circa nouazeci de ani ai existentei acesteia nici un primar sau viceprimar al municipiului Arad nu i-a calcat colbul. Da colbul, fiindca nu a fost nici pietruita si nici asfaltata vreodata.

Mult prea tihnita ulicioara era cu aproape saizeci de ani in urma tulburata, mai cu seama noaptea, de duda da la Naimon care suna prealarma si putin mai tarziu alarma aeriana. Lampile se stingeau (nu exista lumina decat pe strada invecinata, Calea Aurel Vlaicu) si cu totii ne ascundeam in decungul ce era sapat in mijlocul gradinii de zarzavat. Pe sus, in uruit greu de motoare, zburau nevazutele avioane ale anglo-americanilor. Nu erau „da-noastre” si se putea oricand sa ne „borbandeze”.

Nu dupa multa vreme nu mai veneau noaptea, asa hoteste, ci chiar in miezul zilei. Cu astea era ceva mai simplu. Familia domnului Pujichi, „functionari la Cartea funduara de la tribunal”, a carei casa era ultima de „pe Vlaicu” avea aparat radio. Mai avea radio si baci Lazar, si el locuind tot „pe Vlaicu”, da a lui era „cladestin”. Peste zi il tinea ascuns in fanul dan podul istalaului. Numai noaptea „ii dadea drumul”! Atunci asculta londra. Numa Londra, ca asa era radio cladestin facut pa on sangur post. Baci Lazar nu umbla la bumii aparatului sa nu-l buntuzeasca si sa nu auda nimica.

La domnu Pujichi era cu totul altceva. Casa acestuia avea fatada „in Aviatiei”. Intr-una din ferestre, doamna Livia
aseza radioul si-l lasa sa cante tarisor, sa auda si dragii vecini dupa ulita fara de electrica. Cam dupa ceasul al unsprezecelea, mai in fiecare za sa oprea cantatul. Si o voce barbateasca, plina de gravitate incepea: Solnok,... Solnok, ... Solnok, apoi iara o pauza, dupa care Debreten si Nagyvarad, tot asa rar si cu pauze. Daca urma Colosvar, nu ne mai interesa. Scapasem pe ziua respectiva. Dar era rau daca auzeam Nagysalonta. Stiam ca urmeaza Ciaba, mintonas da la duda lu Naimon sa „dadea prealarma”. Mai trecea putina vreme si de la radio se mai auzea Bekesciaba, dar nimeni nu mai asculta fiindca duda dadea deja alarma aeriana.

Din departare se mijea parca un U prelung. Deodata nana Mariuta ce stratea cu mana strasina la ochi dadea glas puternic:
- Iacata-le, Iacata-le, Iacata-le (intotdeauna de trei ori).

Apoi le vedeam si noi. Erau „albele”. Pe bolta albastra scanteiau argintii, la mare inaltime, dreptunghiuri compuse din zeci si zeci de avioane. Cine mai statea sa le numere?

Uruitul crestea in intensitate pe masura ce stolurile „albelor” ce se miscau cu o incetineala de speriat se apropiau de strada Aviatiei. Cand ajungeau chiar deasupra noastra zgomotul motoarelor facea sticlele geamurilor sa vibreze. Nu se spargeau fiindca pe acestea erau lipite cu aluat de faina fasii de hartie.

In acel vacarm, din nou nana Mariuta dadea iarasi glas:
- Tapatava pa foale (strigate tot de trei ori). Ca ne vad si ne borbandeaza!

Da ficiorii dan ieroplane nu ne vedeau si nu ne bombardau. De acolo, cam de la inaltimea crestelor muntilor Hymalaia, nu puteau sa stie ca survoleaza strada Aviatiei!

Ca un facut, atunci cand convoaiele ajungeau chiar la verticala locului, parca se opreau in vazduh si nu mai treceau odata peste noi. Asteptau ordinul de jos de la nana Mariuta, care zicea pentru a fi auzita de toti, cei de jos si cei din inalt;
- Nu va mai temet prunci. Amu or trece altan Murasu si sa duc cata
Chimisoara.

Si asa se intampla, totedauna fortaretele zburatoare luau calea spre Timisoara.

Intr-una din zile, dupa ce nana Mariuta mai indreptase „albele”, pentru a cata oara, „cata Chimisoara”, iar duda da la Naimon o sunat „incetarea”, impreuna cu bunicu, cu Mocuti cum ii ziceam, ne-am dus pana la „vama dupa drumu Peschii.” Cale de vreo suta si cinzeci de pasi de la casa noastra de pe Aviatiei nr.7. Acolo, ca de obicei, era „da sarvici” baci Mot politeriu si vamasu, care era unchiul meu si nepot al bunicului. Si Tudor vamasu era tot „catana”, dar fiindca fusese ranit la Odesa nu mai era bun pentru front. Eu stiam ca a fost ranit la picior. Schiopata destul de tare, mai ales cand era intre multi oameni, ca nu cumva, cineva, sa spuna „ca ficioru asta di ce mai sta aici si nu-i trimas napoi in bataie.”

Acolo, la vama (era vama de intrare in oras nicidecum granita) mai vorbeau „da una si da alta”. Mocuti zicea ca „tarei’mericanu cu ieroplanele, ca neamtu nici nu cuteaza sa iasa la bataie”. Todor ii spunea: - unchiule Oane az maine mneantu nu mai pote tane foc si s-o face pace!

Pe cand isi spunea fiecare pasul si parearea, „iacata ca de cata Pesca, pa tolchisi, veneau mereosut niste feciori”, asezati unul dupa altul, asa cum se venea sara de la coasa. Erau imbracati cu vesminte groase, total nepotrivite pentru miezul de vara.

Baci Mot politeriul de cum ii zari s-a facut galben la fata si a zis:
- Doamne, Dumnezaule de ce o trabuit sa pice astia in sectorul meu?

Cand primul dintre feciori s-a apropiat, baci Mot, cu pusca la picior l-a salutat militareste. Acelasi lucru l-a facut si noul venit dar el nu avea pusca. A zis ceva intr-o limba necunoscuta noua. Nici baci Mot nu stia ce zice strainul.

Apoi, dupa salut, omul incaltat cu bocanci imblaniti, ca asa erau si ceilalti ce il insoteau, a scos din toc un „levorver” pe care il puse pe masa din mijlocul unicei incaperi a vamei. Ceilalti ii urmasera exemplul si masuta aproape ca se umplu de „levorvere”.

Bunicul imi zise atunci:
- Ieonut, te duci acasa si zaci lu Florita (era bunica-mea) sa-t puna intr-o fata de masa o jumatate de pita, on sfert da lature da clisa, niste ceapa, sare, s-on cutat. Si sa vini iute cu ele aici! Sa-i spui la Florita ca or vinit niste ficiori dan ieroplan!

Florita a implinit pe data porunca capului familiei, fara sa se arate nemultumita de o asemenea hotarare a barbatului sau. Pe atuncia ceea ce hotara sotul era bine-facut si nu se mai comenta de catre nici unul din
membri familiei.

Daca Iuan Pancotan o cerut o jumatate da pita, sa nu se creada astazi de catre cititori ca era un zgarcit. In acea vreme cand painea de toate zilele era facuta in casa si coapta in cuptorul ce il avea fiecare familie, era de dimensiuni cu totul neobisnuite fata de franzele actuale. Din o paine se manca cam o saptamana de catre toti membri familiei, iar „on sfert da lature da clisa” cantarea minimum trei sau patru kilograme.

Odata ce fata de masa fusese pusa pe locul unde mai inainte fusesera azvarlite armele personale ale aviatorilor si bucatele ii imbiau pe ficiori sa ia o gustare, acestia, cam sase sau opt la numar, se aratau neincrezatori in acest prietenesc mod de a fi intampinati pe teritoriul dusman. Vazandu-i ca ezita sa se aseze si sa manance clisa cu pita si ceapa, ceea ce pentru bunicu era hrana cea mai obijnuita a catanelor duse in bataie, s-a gandit ca le este frica sa nu fie otraviti.

Atunci mi-a zis:
- Ieonut, apucate si manca tu mai inti!

Evident am dat curs porunci lu tata-mare s-am inceput sa mananc cu pofta bucati de clisa a carei miez era de culoare roza.

Echipajul a inceput sa discute ceva ce nimeni n-a inteles, si apoi au izbucnit cu totii intr-un prelung hohot de ras. Mai mult ca sigur ca au zis intre ei, ca astia cred ca noi suntm rupti de foame!

Apoi, sau indreptat catre jentile pe care le aveau (mult mai tarziu am aflat ca acelea se numesc portharturi) si au scos din ele niste placintele uscate dar tare dulci (despre care, tot mai tarziu aflasem ca se numeau biscuti), „neste daraburi de cicoladie ce erau invalite in siclu alb” (staniol) si niste pliculete cu praf din care intr-un pahar mi-or facut „cracla” (limonada).

Unii dintre ficiori s-au apropiat de bunicu si da unchiu Todor vamasu si le tot pipaiau camasile, dupa care aratau cu mana spre directia din care venisera. Le faceau prin aceste gesturi cunoscut faptul ca panza parasutelor cu care coborasera de inalt, pe care le abandonasera undeva pe camp, era foarte buna pentru confectionarea de camasi. Dar gesturile lor n-au fost intelese si cu totii am ramas pe loc.

In toata aceasta vreme, transpirat din cale afara, baci Mot politeriu tot invartea manivela ce se afla in partea de jos a unui aparat telefonic de culoare neagra. Ca un facut de la capatul celalalt al firului nu raspundea nimeni. Era oarecum firesc acest lucru fiindca cu circa o ora de sosirea nedoritilor de catre baci Mot aviatori straini (niciodata nu am aflat daca erau englezi sau americani) se daduse alarma. Si dupa o astfel de intrerupere a programului de serviciu cam nimeni nu se prea grabea sa revina la locul de munca. Mai „fura” fiecare oarece vreme in care sa isi rezolve niste trebusoare personale. Doar oamenii erau si pe atunci, in vara lui 1944.

Si sperietura politistului era justificata, deoarece nu stia prea bine ce atitudine sa ia fata de inamicii „picati din cer”. Se cam stia ca alianta „cu neamtu” era pe cale de a se rupe, urmand apoi si alte schimbari politice. O purtare dura, asa cum o cerea regulamentul, fata de aviatorii prezumtivei castigatoare a razboiului, era de prevazut ca „in caz de schimbare” ar avea consecinte nu doar neplacute, ci chiar deosebit de grave. Era bietul politist de cartier prins intre ciocan si nicovala!

Intr-un tarziu cineva a raspuns la telefon. Cam dupa o ora de asteptare au sosit in fata vamii Gaiului trei toaxiuri. Din unul a coborat un ofiter roman in uniforma albastra. S-au salutat respectuos, mai marele aviatorilor straini si noul venit, care vorbea „fara zamnta” limba celor picati din vazduh. Dupa un scurt schimb de cuvinte, rostite pe un ton prietenos, s-au urcat cu totii in „otomobile” si dusi au fost!

La putin timp dupa aceasta incredibila intamplare „da la vama” intr-o noapte fara luna, cu cerul sclipind de puzderia de stele, baci Lazar incepuse sa strige in gura mare:
- Iesiti tat afara. Nu mai durmiti. Ii pace. Traiasca Iuliu Maniu, Traiasca Iuliu Maniu! Cel caruia baci Lazar ii urase in plina noapte sa traiasca nu era „dupa ulita noastra.” Foarte tarziu am aflat ca acela era din Badacin, sat
apartinator comunei Periceni, judetul Salaj.

Baci Lazar auzise marea veste de la al lui „radio cladestin”, care de acum, in vreme de pace nu mai era „cladestin”. Il putea arata la toti si sa il asculte fara frica chiar in amiaza mare.

Dar acea pace se asemana leit cu strada Aviatiei, care era dosr o jumatate de ulita. Era si ea doar o jumatate de pace, ba chiar pentru Arad a insemnat inceputul razboiului.

Si mai departe, dupa acea zi de 23 august, „albile” au continuat sa ne survoleze. Dar ni se parea ca acum zburau mult mai iute si nu ni se mai parea ca dura „o vesnicie” pana ce urmand gandul nanei Mariuta „treceau altan Murasu si sa duceau cata Chimisoara”. Duda de la Naimon nu mai dadea alarma la venirea convoaielor aeriene!

Numai nana Mariuta le urmarea si acum cu privirea, cu branca stresina la ochi. Nu mai striga „iacatale, iacatale”, ci zicea, mai mult ca pentru sine, decat pentru ceilalti:
- Amu nu va sparieti oameni buni, ca astea-s da noaste!

Liviu Marghitan

DICTIONAR
Altan = peste (au trecut altan granita = au trecut peste granita).
Bataie = razboi (cealalta bataie = primul
razboi mondial).
Branca = mana.
A buntuza = a deranja (radio derajat, dereglat).
Catana = militar, soldat.
Chimisoara = Timisoara.
Ciocoladie = ciocolata.
Clisa = slanina.
Cladestin = clandestin.
Darab = bucata.
Decung = adapost antiaerian improvizat (corect Deckung = acoperamant, in L. germana). Termenul era preluat de la germani.
Duda = sirena.
Ficiori = soldati (li se spunea asa fiindca erau foarte tineri).
Foale = burta.
Gai = comuna (actualmente cartier din partea de nord-vest a municipiului Arad).
Ieroplan = aeroplan, avion.
Istalau = grajd.
Levorver = pistolet, revolver.
Mericanu = anericanii dar si Statele Unite.
Mereosut = incet, incet.
Mneantu = germanii dar si Germania.
Mocuti = stalcire copilareasca a formularii „Mosu (bunicul) tau.”
Naimon = familie aristocratica posesoare a mai multor fabrici in municipiul Arad, Neuman).
Nana = tanti.
Pesca = Pecica, prima localitate mai importanta de la vest de Arad.
Tolchis = soseaua principala, cele secundare erau drumuri.
Tapa = arunca.
Trabunal = tribunal, judecatorie
Zmanta = greseala.
Note:
1. Transmisia era de la radio Budapesta. Deoarece in 1944 nord-estul Transilvaniei era cedat Ungariei (Diktatul de la Viena) traseul aviatiei inamice era redat si pe teritoriul ardelean, bineinteles utilizand denumirile maghiare pentru Oradea, Cluj, Salonta.
2. Mai mult ca sigur ca autoritatile militare romane care au preluat grupul pilotilor „natiunilor unite”, din cauze similare cu temerile politistului de cartier, „baci Mot” n-au facut public luarea prizonierilor spre a nu fi predati aliatilor germani. Pe cai strict secrete au fost tinuti la vreo cabana pana s-a ivit ocazia de a fi eliberati (lucru care a devenit posibil dupa „intoarcerea armelor” din august 1944).